Undrea, luna fârtaţilor lui Moş Ignat

Odinioară, luna decembrie se mai numea şi „Undrea”. De unde să fi venit numele ăsta, nimeni nu-şi mai aduce exact aminte. Doar oamenii cei vechi mai zic că Undrea era frate cu Moş Ignat şi ca să-l răsplătească pe acesta pentru nu ştiu ce ajutor ce-i dăduse el într-o zi, a sacrificat într-o zi un godăcel şi l-a împărţit cu toţi fârtaţii lui.
În ograda casei bătrâneşti, Taica Sandu risipeşte din belşug paie de grâu... Pregăteşte locul unde Culiţă, vecinul cel meşter şi cu cuţit ascuţit, va tăia şi va tranşa porcul cel dolofănel care acu’ guiţă trist în cocina de lemn din spatele grădinii... Hmm, să fie oare adevărat că, înainte de a-l tăia, porcul se visează cu colan de mărgele sângerii în jurul gâtului? Dacă-i aşa, îmi explic de ce-i trist şi... aproape tăcut. Vecinul Culiţă a intrat deja în ogradă şi-şi scoate, tacticos, „puşca de asomat”. Ştim cu toţii, nu?, că nu se mai taie azi porcul ca pe vremuri, înfigându-i cuţitul în beregată... Nuuuu, acum se „asomează”, adică se adoarme. Pentru totdeauna. Şi abia după aceea meşterul măcelar se porneşte să-l tranşeze. Vecinul Culiţă respectă, din tot ritualul cel vechi, partea cu crucea „scrisă” cu cuţitul pe fruntea godacului. Doar nimic nu se poate face fără binecuvântare!
Are grijă să se scurgă bine tot sângele din porc, altfel, se zice, carnea se va strica repede. Apoi, cu ajutorul a doi flăcăi zdraveni, îl spală şi-l pârleşte pe toate părţile. N-a cam fost zăpadă, dar fiindcă se zice că, după ce l-ai pârlit, porcul trebuie curăţat cu zăpadă dacă vrei să rămână şoriciul moale, Maica Tincuţa, nevasta lu’ Taica Sandu, a găsit o cale: a umplut congelatorul cu pungi pentru gheaţă, pe care după aia a trecut-o prin mixer, să facă fulgi de gheaţă. „Nu mai ştiau ăi bătrâni de-aşa şmecherie!”, râde iar vecinul cel şugubăţ. După care bărbaţii aburcă animalul pe-o masă de lemn, pentru a fi tranşat.
Vecinul Culiţă pare însă să n-aibă nici un gând de tranşat. Stă cu mâinile încrucişate şi-aşteaptă. Ce? Păi, cum ce? Păhărelul de ţuică fiartă cu piper, să nu se-atingă gerul lui Ignat de oamenii atunci adunaţi în curte. Taie aparte capul, apoi îl secţionează în două, îndepărtează urechile, guşa, ceafa, mandibula şi maxilarul. Creierul – să nu uit – se pune deoparte! Separă picioarele, de la încheietura genunchiului – acestea vor fi baza piftiei. Taie porcul pe burtă, de sus în jos, îl eviscerează cu grijă şi dă maţele – rect, intestin gros, intestin subţire – stomacul şi esofagul să le cureţe gospodina. Aşază ficatul aparte, îndepărtează vezica biliară şi băşica udului. Scoate, pe rând, splina, pancreasul, rinichii, inima, plămânii, traheea. „Decupează” apoi slănina, de sub care încep să se arate bucăţile de carne macră. Tranşează, rând pe rând, muşchii dorsali, picioarele din faţă, coastele, şira spinării, picioarele din spate. Cele mai fragede bucăţi de carne ajung tot la femeile casei, să pregătească pomana porcului. Ei, bărbaţii, se mai cinstesc cu o ţuică fiartă, cu piper. De-acum, treaba lor s-a terminat. Mai au doar de mâncat bucăţile de carne prăjită în ceaun, cu un picuţ de mămăligă vârtoasă alăturea şi cu murături. Mai departe, ce mai e de făcut – cârnaţi, tobe, caltaboşi – e treaba femeilor. Ei or să mai aibă o leacă de treabă când o fi să fie pregătită afumătoarea!

„Oracolul” din ogradă
La noi în sat, vecinul Culiţă e un fel de oracol, un fel de Pythie a Ignatului. După ce despică animalul, ca să-i scoată măruntaiele cele fierbinţi şi încă palpitând de viaţa ce se stinge uşor în ele, primul lucru pe care-l aduce-n lumină este splina. Şi asta pentru că, se zice, după felul în care arată poate fi previzionată vremea şi prosperitatea anului ce va să vină. Dacă splina e subţirică, atunci va ninge puţin şi neaua nu va fi destulă ca să apere grâul din pământ de ger. Noroc că primăvara va veni devreme, dar nici ăsta nu-i semn bun de ajuns, căci va fi săracă în ploi, iar vara grâu nu va fi destul la câmpie. Dacă, dimpotrivă, splina e mărită şi îngroşată spre capăt, atunci iarna va fi grea, cu zăpezi mari, primăvara va sosi însă la timpul ei, cu ploi cât şi când se cuvine să fie, iar recoltele vor umple hambarele...
„He, he!” râde alt vecin când vede splina porcului din ăst an, nici prea subţire, dar nici groscioară şi, parcă, olecuţă cam „zurlie”, fără o formă bine definită. Vecinul Culiţă n-are însă dileme. „Iarna o să fie cum o fost tot anul ăsta, când prea caldă, când prea rece, cum zăpadă aşe şi-aşe... Şi-n hambare o să punem fiecare după cât de vrednici ne-om arăta”.

In Jurnalul de duminica din 18 decembrie 2010 (un articol semnat de Magda Cristina Ursache)