miercuri, 19 decembrie 2007

Colind cu bizăreaua în Apuseni

Dimineaţa de Ajun. În Apuseni, socăciţele aprind focul şi se pregătesc să bage în cuptor colacii şi pâinea pentru Crăciun. Copiii, cei mici până în 10 ani, pleacă prin sat “cu bi­ţăratul”. Sau “cu bizăreaua”. Colindă pe uliţele înnămeţite, bat din casă în casă, transmiţând mesajul Naşterii Prun­cului Iisus. “O vinit Ajunul lui Cră­ciun, cu un ceas bun şi cu zile multe!” Gos­podarii îi servesc cu felii calde de co­zonac umplut cu dulceaţă de fructe de pă­dure, cu nucă sau cu rahat. La fie­care gospodărie primesc mere, nuci şi co­lă­cei. “Noi ieşim, Dumnezeu intră!”, me­nesc apoi casei aceleia micii colindători. Şi merg mai departe. La altă casă…
“Biţăratul” celor mici e primul semn al marii sărbători creştine. Dar “bi­ză­reaua”, ce este ea? Ne-a desluşit asupra acestui obiect cu nume misterios Maria Cioica (originară din Lupşa), neobosita culegătoare de folclor a Apusenilor.
“Este făcută din lemn de răchită, ţinut o noapte la rece, de îngheaţă. Du­pă aceea, cu mezdreala se fac din el ple­te-plete.” “Ce-i mezdreala?”, apare din nou întrebarea pe buze. ­”Mez­dreala este o bucată de fier ascuţit, cu două mâ­nere laterale. O lamă. Şi cu ea se ju­leşte bucata de lemn şi se fac plete fru­moa­se. Merg cu bizăreaua copiii, ca şi cum ar merge cu un baston.” Aurel Do­bra (din Gîrda de Sus) mângâie “ple­tele” băţului de răchită… “Parcă-i păr de înger!”, exclamă. Pentru adulţi, Cră­ciu­nul începe cu amintirea altor Cră­ciu­nuri, în vreme ce cu mezdreala pre­gă­tesc bizăreaua pentru cei mai mici ai casei.
Craii de la Gîrda de Sus
“De-amiază, copiii cei mici se retrag pe la casele lor şi drumurile încep a le bate cei de 14-15 ani.” Ei sunt Craii. Poar­­tă costume speciale, împodobite, şi sabie de lemn la şold. “Îi simbolizează pe Irod şi pe cei trei regi din Orient, purtători de daruri – Valtezar, Gaşpar şi Melfior. Merg prin toate casele şi toţi îi pri­mesc. Iar în ziua de Cră­ciun, tot ei, Craii, vin la biserică. Iar toţi creştinii vin, aducând bu­­cate alese, pe care le dau co­lin­dă­torilor.” În seara Ajunului însă, oamenii se trag pe la casele lor şi-aş­teaptă mo­mentul “când vin colindătorii cei mari”. Moţul Au­rel Dobra îşi conti­nuă vorba: “Aceş­tia sunt în număr de şapte şi umblă însoţiţi de muzică. După colinde, lasă loc altor cântece. Iar colindătorii joacă apoi cu gazda… Obiceiu­rile continuă şi-n ziua Crăciu­nului, şi de Sfântul Ştefan. Cei care n-au fost colindaţi în prima zi vor fi colindaţi într-a doua. Nimeni nu ­trebuie să rămână neco­lindat!”
De Crăciun, pe masă
Ce va pune pe masa de Crăciun nevasta moţului? Răspunsul ni-l dă Maria Cioica: “În seara de Crăciun se ştie că se pregătesc sarmalele. Se fac din carne, de regulă amestecată, că moţii mai taie şi câte un viţel, şi câte o oaie, să nu fie numai de porc. Ies mai gustoase. Se pun sare, piper, frunză tocată de pătrunjel, de ţelină, morcov ras şi ceapă tocată, prăjite puţin. Dar ce dă gustul specific sarmalelor moţeşti este «unsoarea râncedă», pregătită într-un fel anume, la tăiatul porcului. Sarmalele se împă­turesc apoi în foaie de varză murată”.
Nu trebuie să lipsească nici co­zo­na­cul, care aici se pregăteşte mai ales um­plut cu dulceaţă de fructe de pă­dure. “Dar noi avem un secret, pe care nicioda­tă nu-l divulgăm!”, ne spu­ne şi Livia Dan­­ciu din Gîrda de Sus, după ce, gus­tând din felia de cozonac cu afine, îl lă­u­dăm cât de aromat şi cât de pufos este! “Se pune gălbenuşul de ou frecat cu za­hăr, drojdie, lapte şi făină şi se frământă până face băşici. Cât se lasă la dospit, noi pregătim cuptorul. Îl jeruim. Îl pro­băm cu făină. Cozona­cul se umple cu dulceaţă şi nucă. Sau facem trei rulouri mai subţiri, la unul punem în aluat şi cacao, şi le împletim în trei, ca pe codiţe.”
Alte provocări
Gheţarul de la Scărişoara, Ghe­ţarul de la Vârtop, Peşterile Coliba Mare, Coliba Mică, Poarta lui Ionele, Coteţul Dobreştilor, Cascada Vâr­ciorog, ca şi apropierea de Padiş (Mun­tele Călinea­sa) şi de Muntele Găina, unde, vara, sunt re­numitele “târguri de fete”, acestea sunt doar câteva dintre locurile spre care puteţi porni, dacă vă hotărâţi să vă petreceţi nu doar Sărbătorile, ci oricare din­tre va­can­ţele anului la Gîrda de Sus (unde, de altfel, se află şi o tabără de spe­ologie). Gheţarul de la Vârtop este renumit (şi nu doar printre speologi, căci poate fi vizitat fără un echi­pa­ment spe­cial de oricare tu­rist – bine in­format însă), în afara bi­ju­teriilor sale de cal­car care în­chi­puie arabescuri de palat, datorită unor urme pe care “Omul de la Vâr­top” (sau Homo ­Sapiens Fossilis) le-a lăsat în crusta de calcit. Dacă urci până la Groapa Rugi­noasa, mai ales în fapt de primăvară, poţi vedea izbucnind prin Poarta lui Ionele izvoare cris­taline (formate de gheaţa care se to­peş­te). Verile sunt tulbură­toare, prilejuind emoţionante întâlniri cu natura. Toam­nele arămesc muntele, iar iernile…, iernile răsună de bu­ciume.
Şi mai ales de Sărbători e stăpână frumuseţea peste Apuseni. Când sufletul moţului creşte la căldura Crăciunului, precum cozo­nacul pus la dospit.

Colind din Apuseni
Preluăm din volumul “Cât dor este pe la moţi” al Mariei Cioica (Editura Unirea, 2007) un frumos şi inedit colind din Apuseni, intitulat “Astăzi vecinicul cuvânt”. “Astăzi vecinicul cuvânt,/ Prunc se naşte pe pământ,/ Din Fecioară preacurată/ Şi de îngeri lăudată.// Trei crai de la răsărit,/ La Viflaim au venit/ Să se-nchine lui Iisus,/ Răsăritul cel de sus.// Păstorii se minunau,/ Îngerii frumos cântau:/ «Mărire-ntru cei de sus,/ Slavă ţie, prunc Iisus!»// Tu din raiul fericit,/ Prunc în faşe te-ai smerit,/ Pe Adam să-l mântuieşti/ Şi din iad să-l slobozeşti.// Mărire lui Dumnezeu/ Şi preasfânt Fiului său…/ Preamărire şi-nchinare/ ­Hristoase naşterii tale.”

Cozonac cu dulceaţă de afine
Ce are specific această reţetă este umplutura. În loc de nuci măcinate, rahat sau cacao se foloseşte o dulceaţă de afine (sau de alte fructe de pădure), pregătită “mai legată” şi presărată cu nucă.
Cozonacul se pregăteşte din făină, ouă (de obicei se ­folosesc două ouă la un kilogram de făină), lapte (sau apă, călduţă, pentru înmuiat drojdia), zahăr şi drojdie de bere (cât o nucă). Drojdia se desface în lapte sau apă, se presară făină şi se lasă la cald. După ce a dospit se amestecă bine cu restul ingredientelor. Nu se rupe aluatul, doar se frământă cu mâinile până când face băşici. Pentru ca să nu iasă prea tare aluatul, secretul este să adăugaţi făină câte puţin şi să vă opriţi atunci când simţiţi că aluatul e suficient de elastic. Dacă vreţi să se desfacă în fâşii, când îl tăiaţi, atunci adăugaţi spre sfârşitul frământatului şi două linguri de unt topit. Lăsaţi la dospit, acoperit cu un şervet curat. După ce a crescut suficient întindeţi o foaie pe care o ungeţi cu dulceaţă (se poate presăra şi nucă măcinată), o rulaţi şi o puneţi în tavă, să mai dospească puţin. Daţi la cuptor 45-50de minute. După ce l-aţi scos, ungeţi-l cald cu sirop de zahăr, ca să lucească.


In Jurnalul National, Jurnalul de bucatarie, 19 decembrie 2007

Niciun comentariu: