Rimetea, un muzeu întins cât un sat

Dincolo de Aiud, drumul spre vechiul Torockó l-am parcurs înaintând printre fulgii mari care aşterneau dinaintea noastră o pânzătură moale, precum bumbacul. Intram în iarnă, într-un peisaj fabulos, care ne “pregătea” pentru lumea de poveste ce ne aştepta la Rimetea. Trecând de Colţeşti (rememorând, în maşină, câte ceva din istoria vechii cetăţi) satul Rimetea ne aştepta cu străzile lui late, mărginite de case albe, a căror arhitectură unică impresionează.
Nume vechi
Înainte de a se numi Rimetea, satul a purtat alte trei nume, care amintesc de cele trei etnii ce sunt legate de istoria lui. Trascău i s-a spus imediat după Marea Unire, făcându-se referire la Munţii Trascăului, ce se află în apropiere. Aceeaşi referinţă o are şi numele unguresc: Torockó. În germană, i s-a spus Eisenburg. Iar această denumire aminteşte de rădăcinile austriece (localitatea Eisenwurzen) şi germane ale vechilor locuitori, veniţi aici în 1350, pentru a lucra la minele de fier.
Localitatea este însă mult mai bătrână. Încă din timpul romanilor (106-274), zona a fost populată; o dovedesc mone­zile romane din timpul împăraţilor Antoninus Pius şi Maximinus Thrax, pe vremea cărora s-au deschis primele exploatări miniere. De altfel, după unele surse, însuşi numele Muntelui Trascău (şi, evident, al localităţii) vine de la împăratul Maximinus Thrax. “Thrax” – “Trascău”…
Pâinea de fier
În secolul al XIII-lea, vechea aşezare se dezvoltă atunci când sunt aduşi aici minerii germani. La 1300, familia nobiliară maghiară Thorotzkay a construit cetatea de la Colţeşti, iar o jumătate de secol mai târziu vin aici şi primele familii de austrieci, care aduc noi tehnologii de prelucrare a fierului. Până nu demult, meşteşugurile tradiţionale – legate îndeosebi de prelucrarea fierului şi a lemnului – au adus belşugul în casele rimetenilor. Se dusese vestea pentru obiectele prelucrate de aceştia, fiind vândute în toate marile cetăţi ale Transilvaniei – la Sibiu, la Cluj, la Sighişoara – dar şi la Bucureşti ori la Viena. Cei mai mulţi dintre locuitorii din zonă erau fie cărbunari, fie mineri, fie lucrau la topitorii sau la prelucrarea fierului.
Despre “pita de fier” ne-a vorbit şi Lassel Agneta, muzeograf la Rimetea. Pentru că, aici, minele de fier sunt istorie, iar uneltele minerilor (şi ale fierarilor, în bună măsură) sunt piese de muzeu. Dacă minele de fier au dus la ridicarea localităţii la rang de oraş, în secolele XVII-XVIII, închiderea acestora, în secolul XIX, a condus la decăderea din rang a localităţii, rămânând o simplă localitate rurală. Rimetenii şi-au păstrat însă caracterul “de fier” al strămoşilor.
La Rimetea, activitatea muzeistică este veche de mai bine de o jumătate de secol. În 1952 s-a deschis Muze­ului de Etnografie, cu sprijinul Muzeului Etnografic al Transilvaniei din Cluj-Napoca. Colecţia de exponate reflectă, în general, ocupaţiile locuitorilor din zonă, de la mine­­rit, metalurgie la prelucrarea lemnului. Mai sunt de asemenea exponate care vorbesc despre universul casnic. Ne-au atras atenţia vasele de lut, cu mâner, care se aşezau dedesubtul ţepuşei pe care se făcea carnea la rotisor (pentru a strânge “sucul cărnii”, care apoi, deglasat, era folosit pentru pregătirea unor sosuri), ca şi oalele mari din lut, cu capac şi mâner, folosite pentru a pregăti diverse fierturi sau tocane, la cuptor. Vasele de ceramică nu sunt însă de producţie locală, ele fiind aduse de rimeteni în urma unui troc făcut pentru produsele lor din lemn sau fier.
Tot în urma acestui “troc” (sau din banii obţinuţi din vânzare), rimetenii aduceau nevestelor cele mai frumoase pânze, cele mai fine mătăsuri, aţe pentru broderie, podoabe, cu care acestea din urmă confecţionau costume unice în zonă. De o frumuseţe uluitoare, costumele popu­lare ale rimetenilor îmbină tradiţiile secuilor şi ale saşilor. Regăsim influenţe austriece, germane, chiar flamande, precum “broderia cu ciocănele”, o lucrătură de o fineţe cum mai întâlneşti la dantelele belgiene. Acelaşi timp de broderie se foloseşte şi la realizarea coroniţei de mireasă, din fir de aur.
Despre acestea toate şi mai multe încă ne-a povestit muzeografa comunei, Lassel Agneta. Şi tot ea ne-a fost ghid prin satul-muzeu. Pentru că în Rimetea aproxi­mativ 150 de case, din cele 315 cât numără satul, sunt înscrise într-un program al Uniunii Europene care vizează imobilele de patrimoniu. De altfel, localitatea a primit medalia de argint “Europa noastră”, pentru felul în care este conservată arhitectura tradiţională, medalie ce a fost decernată de prinţul Danemarcei.
Agneta ne-a însoţit şi la Ida Neni, în capătul celălalt al satului, acolo unde inimoasa bătrână octogenară şi-a transformat locuinţa într-un inedit muzeu particular. Ida Neni nu doar că a conservat clădirea, ci a păstrat absolut toate piesele de mobilier sau decoraţiunile, aşezate la locul lor firesc, pentru ca vizitatorul să aibă impresia, pătrunzând, că se află într-o “casă vie”, al cărei stăpân va intra pe uşă dintr-o clipă într-alta. Chiar într-un colţ se află micul atelier de cizmărie al tatălui Idei (demult răposat), cu faimoasele “cizme roşii” ale rimetenilor. Lucrate din piele moale de capră, vopsită în culoarea roşie, croite pe un singur calapod (acelaşi pentru piciorul stâng, ca şi pentru cel drept, pentru ca, purtate, să se uzeze egal), cizmuliţele erau purtate de fetele şi femeile de orice vârstă, în zi de sărbătoare.

Bucatele Susanei
Fiecare gospodină din Rimetea se poate mândri cu “reţetele casei”, chiar dacă aparent vorbim despre aceeşi prăjitură, ori aceeaşi supă de găină. Dar ceea ce este cu adevărat specta­culos este faptul că există o “reţetă a satului”. Sunt câteva preparate tradiţionale care numai la Rimetea se pregătesc într-un fel anume. Dna Lakatos Susana ne-a devoalat tainele preparării acestora, făcându-ne o adevărată demonstraţie gastronomică. Reţetele ei vi le prezentăm şi noi.

Sac de cenuşă
Pentru aluat este nevoie de 200 g unt, 250 g făină şi 6 gălbenuşuri şi un plic de praf de copt. Se frământă bine şi se rup din aluat 48 de bucăţi care se rotunjesc între palme, formându-se mici sfere. Aluatul se pregăteşte de seara şi se pune cel puţin 12 ore la rece, să se odihnească, aşezate pe o planşetă cu făină. Dimineaţa se pregăteşte umplutura, din 250 g zahăr, 6 albuşuri de ou, 250 g nucă măcinată. Albuşurile se bat spumă, adăugându-se, puţin câte puţin zahăr. Se pune în spuma de albuşuri şi nuca măcinată, amestecând uşor, ca să nu se lase. Pe planşetă se presară făină şi se întinde câte o foaie subţire din fiecare sferă de aluat, dându-i-se formă ovală. Se pune pe mijlocul foii de aluat o lingură de umplutură şi se împătureşte aluatul, din patru părţi, dându-i-se formă de săculeţ. Se lasă puţin deoparte să dospească, apoi se pun în tava cu unsoare şi se lasă la cuptor până prin o culoare aurie. Se presară zahăr pudră, amestecat cu zahăr vanilinat, pentru aromă.

Carne de găină cu cartofi şi sos
Se foloseşte carnea (porţionată) care a fost fiartă la pregătirea supei cu tăiţei. Carnea se foloseşte ca atare, doar fiar­tă, fără a se frige. Pentru garnitură, car­to­fii se fierb în coajă şi se curăţă cât sunt fierbinţi. Se taie în cubuleţe mă­runte sau se dau pe răzătoarea mare. Se căleşte ceapă tăiată mărunt, se amestecă apoi cu cartofii şi se mai că­lesc puţin împreună. Pentru sos se pre­găteşte întâi un rântaş mai deschis la culoare, care se stinge cu sucul de roşii. Se adaugă un pic de zahăr, sare după gust, ţelină rasă şi frunze de ţelină to­cate mărunt. Se servesc pe aceeşi farfurie carnea, cartofii şi sosul.

Cozonac cu scorţişoară
Se pregăteşte un aluat de cozonac obişnuit, cu făină, zahăr, lapte, ouă, unt, arome, sare şi drojdie. Se frământă până face beşicuţe, apoi se lasă să dospească aproximativ o oră. Pe o faţă de masă curată, presărată cu făină, se întinde o foaie de aluat subţire, mare cât masa. Se presară zahăr şi scorţişoară măcinată. Se stropeşte cu unt topit. Se împătureşte foaia din două laturi, se presară iar zahăr şi scorţişoară, se stropeşte cu unt şi se împătureşte din celelalte două laturi. Se presară iarăşi zahăr şi scorţişoară, apoi se rulează ca un melc şi se pune într-un vas de lut pregătit cu unsoare. Se mai lasă la dospit şi în vas, se presară zahăr deasupra, după care se pune la copt în cuptorul de pâine timp de două ore.

Supă de găină cu tăiţei de casă
Se pune la fiert în apă rece zarzavat foarte mult: morcov, pătrunjel, ţelină, ceapă, cartofi, piper boabe, un căţel (sau doi) de usturoi. Găina se tranşează şi se pune şi ea la fiert, împreună cu zarzavatul (dacă găina e mai bătrână, se fierbe puţin înainte). După ce au fiert bine şi carnea, şi zarzavatul, se strecoară şi în această supă se pun tăiţeii de casă, pregătiţi dinainte. Se mănâncă supa cu tăiţei, pentru că din carne se prepară ulterior felul principal al mesei.

In Jurnalul National, Jurnalul de bucatarie, 12 decembrie 2007