Voiaj gustos în Balkania: Clătite Marquise

Într-o seară de iarnă, de sfârșit de an, la 31 decembrie 1852, Teatrul Național din București s-a deschis onoratului public pentru întâia oară, în lumina strălucitoare a lumânărilor de seu, sub distinsa direcțiune a domnuilui Costache Caragiale.

Când s-a luminat de ziuă, la terminarea balului, lumea bună a Bucureștiului, a fost petrecută cu un bufet de cofeturi. Printre ele luceau și clătitele Marquise. Povestea lor e mișcătoare, nu numai pentru că sunt adorate de toate națiile pământul
ui dar și pentru multele și feluritele chipuri cum sunt servite. Să se știe că ele trebuiesc făcute cât se poate de subțiri, bine coapte și fără multă grăsime, este nevoie să se gătească cu câteva clipe înainte de a fi mâncate și fiecare foaie de clătită, după ce s-a prăjit, se așează pe o pânză curată să se scurgă bine grăsimea.

Află detalii, AICI

Voiaj gustos în Balkania: Perișoare de cartofi cu smântână

Caragea-Vodă a purces în țară la domnie după obicei și a intrat în oraș de Sfântul Spiridon, a coborât încet cu hegemonicon pe podul Beilicului, și în sunetele clopotelor întregului oraș s-a închinat la Sfântul Spiridon cel Nou; apoi cu pas domol, urmat de cei dintâi boieri ieșiți la cherofilima (sărutatul mâinii), s-a îndreptat spre biserica de la Curtea Veche, unde a fost miruit cu marele mir de taină, și numai atunci a devenit voevod cu adevărat, uns al Domnului.

Rețete de pe blogul Kerei Calița: Tochitura necredincioșilor

Prima clădire a primăriei Bucureștilor despre care avem știință și documenturi, s-a ridicat la sfârșitul domniei lui Alexandru Dimitrie Ghica, în toamna anului 1841, când prezidente al sfatului orășenesc era paharnicul Scarlat Rosetti. Locul ales a fost pe lângă piața Sfântul Gheorghe de astăzi, unde s-a întins și-o masă lungă și s-au duelat nu numai discuțiile despre felul cum va arăta clădirea, dar și savuroasa tochitură cu mămăligă și ardei iuți lângă vinuri galbene de Drăgășani.  Taina rețetei a fost spusă cu glas tare în ropote de aplauze.

Carnea și cârnații se taie bucățele, cât sa încapă în gură, se înmiresmează cu mirodenii cum ar fi cimbrișorul, coriandrul, sarea și piperul. S-au cântărit pentru 12 cinovnici, 1 kg de cârnați proaspeți de porc, 700 grame de mușchi de vită, 700 grame piept de pui, 700 grame ceafă de porc, care s-au și pus la rumenit într-un crătițoi cu fundul gros, oglindind 200 ml ulei de măsline. Peste cărnurile aburinde, călite îndeajuns, se toarnă 400 ml sos de roșii vâscos și se mai lasă la foc vreo 5-7 minute. Usturoiul mărunțit (doar 2 căpățâni), 4-5 frunze de dafin, piperul boabe, sarea, 200 ml vin alb dulce și o jumătate litru de supă de pui sau vită (ce ai la îndemână) sunt rânduite în cratița umplută deja pe jumătate cu tocana ce împrăștie aburi de-ți iau mințile. Cât de greu ar fi crătițoiul, se apucă de toartele ondulate și....................

Urmărește rețeta pe blogul Kerei Calița

Rețete de pe blogul Kerei Calița: Învârtitură de ciuperci

În mahalaua Scaune, după frumosul obicei împământenit în suszisa mahala: cum că în zilele de vară fără ploaie, imediat după masa de seară, adecă pe la orele șase, se făcea cerc la câte o poartă, gospodăria căreia îi venise rândul la sindrofie scotea scaunele la poartă și își aștepta vecinii la ciubuc, la cafele și la învârtitura de ciuperci, iar pe la orele opt din noapte gazda dădea semnalul de plecare zicând : „Mâine seară mai frumos”, iar în ziua următoare zaiafetul se muta alături la vecini tot cu cafele, ciubuc și învârtitură de ciuperci. Rețeta învârtiturii de ciuperci am găsit-o la preotul bisericii Scaune, așternută pe o foaie veche pătată de ceara lumânărilor și ne arăta că blatul se frământa cu opt gălbenușuri frecate separat cu sare, opt albușuri bătute spumă și opt linguri de făină albă de grâu. Umplutura se compunea din 1,2 kg ciuperci proaspete, tocate, scurse și călite cu două cepe, un pumn de orez, o ceșcuță de lapte, 200 ml smântână, 2 ouă bătute bine,............................

Urmărește rețeta pe blogul Kerei Calița

Rețete de pe blogul Kerei Calița: Plăcintă cu smântână

Să poți visa a face aur, aur bun din cel roșu, a fost intotdeauna o prerogativă imperială, dar mai cu osebire dedat fermecătoarei năluciri s-a aflat Rudolf al II-lea de Habsburg, împărat al Sfântului Imperiu și companion al Maestrului Sublimus.

Când la curtea imperială de la Praga, a ajuns fugar Măria Sa Mihai Vodă Valahul, domn al țărilor române, ajuns-a împreună cu fiica, mândra și frumoasa, prințesa Florica și, pe loc împăratul a căzut la dragoste cu lingoare căutând aurul strălucitor între un cadril, contradans și o plăcintă cu smântână .

Plăcinta cu smântână era adusă chiar de frumoasa Florica cu proporțiile știute ca pe Tatăl nostru: un kg de foi de plăcintă, atât de fine încât puteai vedea lumina soarelui prin ele, un kg de smântână groasă și îmbietoare, 8 ouă, 200 grame stafid
e, 200 grame de zahăr. Pe un talger dreptunghiular uns cu unt, ...........................................

Urmărește rețeta pe blogul Kerei Calița

Rețete de pe blogul Kerei Calița: Pogăcele cu jumări

Intr-un capat de primavara Dragomir, feciorul craiului din Calimani, a plecat spre salasuri, la tiitoarea oilor si un graure cu ciocul galben l-a oprit si i-a grait din zapada:

N-ai sa treci, fecior de crai

Prin trecatoare catre plai,

Pana ce soata n-o vei gasi

Cu mana dibace n-o vei struni.

Si-a pornit Dragomir, si-a colindat toate satele de la poalele Calimanilor si cum intalnea o fata de oier, o apuca strans de cozi si o saruta apasat cerand-o de nevasta numai daca stie sa faca pogacele cu jumari. Si-n anul acela a auzit vorbele despre cum se fac pogacele cu jumari .

Greutati : o jumatate kilogram faina, 2 galbenuse, 200 ml de smantana, un praf de sare, o lingura cu varf de zahar..................................

Urmărește rețeta pe blogul KERA CALIȚA

Mamaliga de Botiza

Maramuresul fara Valea Izei? Valea Izei fara Botiza? Botiza fara mamaliga de-i poarta numele? Dati-mi voie sa ma-ndoiesc ca se poate... Aici, mamaliga se fierbe in lapte, si nu in apa, se adauga o cana cu smantana, iar restul minunatiilor le descoperiti citind...
Turistul "clasic" va face odata si odata si calatoria initiatica prin Maramuresul istoric, calatorie si initiere pentru care trebuie lasate din timp o zi ori doua, ori trei, sa te poti bucura cum se cuvine de raiul Botizei si ospitalitatea botizenilor. Convinsi ca lumea e un spectacol magnific, unde lor li s-a oferit rolul cel mare, botizenii nu se sfiesc sa treaca "prin scena" cu gesturi ce insotesc obiceiuri ancestrale, migalind la covoare, reinventand lumile pe o coaja de ou ori mesterind lemnul, fara a te face totusi sa crezi ca te afli intr-un muzeu - viu, dar muzeu, totusi... Iar argumentul dintai ca Botiza e o lume vie si calda e acesta: cand, privind la moara de lemn pusa-n miscare de valtori, foamea iti da ghes (alergasesi toata ziua, ba la padure, sa-i vezi pe "butinari" taind lemnul, ba la Pietrele lui Danila, ba la Izvorul Slatinei, folosit de sateni la sararea slaninei), atunci esti bland chemat la masa, intr-o gospodarie temeinic organizata, ori mai bine la stana...  
Maria, ori Floarea lui Petreus, ori Vasalie pregateste bucatele respectand ritualuri de-o vechime cu locurile acestea blagoslovite. Dar dintre toate cate vei fi ospatat, cu siguranta iti vei aduce aminte de strasnica mamaliga - colese - de Botiza. Se poate sa nu-i stiu bine toate secretele - desi gazda imi spuse ca taina cea mare e sa faci totul cu dragoste - dar colesele Botizei cam asa sunt facute: malaiul se fierbe in lapte, nu-n apa; cu sare cata prinzi intre degetele dreptei. Se lasa pana incepe a bolborosi in ceaun, apoi, cu facaletul, se amesteca des, "in sensul acelor de ceasornic". Se adauga o cana de smantana. Pe masa, in castroane de lut, stau dinainte pregatite: branza faramata, slaninuta si carnatii afumati, taiati in felii subtiri, ciupercile calite in unt. O mana invarte usor facaletul, alta presara, rand pe rand, bunatatile din castroanele insirate pe masa. Hulpava, mamaliga le inghite pe rand, umflandu-se cand si cand si scotand cate un sunet ca un plescait de placere. Cand s-a invartosat numai cat trebuie, mamaliga aceasta cu minuni impanata se rastoarna dintr-o singura miscare pe un fund de lemn si i se pun alaturi alte bunatati, cate vrei: branza (cu sau fara smantana), slaninuta si carnati afumati, oua, ceapa si un pahar de horinca...  

Apel umanitar. Ajuta un copil cu autism sa zambeasca! Ajuta-l pe Mihnea!

Părinţii au aşteptat mulţi ani să le vină pe lume un fiu. Minunea s-a produs, în toamna anului 2010. L-au botezat Mihnea-Dan. La început, era un puşti precum ceilalţi, zâmbind prietenos, ca într-o reclamă de pampers. Liniştit. Poate mult prea liniştit. Văzându-l crescând alături de verişoara lui, doar cu trei luni mai mare, părinţii au putut observa primele semne ale unui autism sever. Pe măsură ce timpul trecea, lumea din jur îi devenea străina. Nu vorbea, nu socializa, se închidea în universul lui. Medicii au confirmat diagnosticul bolii când Mihnea a împlinit 2 ani şi 4 luni. Avea, deja, întârziere în vorbire, comunicare şi înţelegere. Autismul este o boală care are şanse de vindecare doar în 47% dintre cazuri, dar medicii i-au încurajat pe părinţi: în cazul lui, acţionând rapid, cu un tratament intensiv, sunt 90% şanse ca el să fie recuperat până la împlinirea vârstei şcolare. Citeste mai mult despre acest caz aici, aici si aici. ___________ Astazi este Ziua Internationala de Constientizare a Autismului! O donatie cat de mica pentru ajutorarea acestui copil poate fi semnul ca ai constientizat existenta acestei afectiuni care macina copilaria a 6 copii la fiecare 1000 de nou-veniti pe lume in mileniul III! Nu este o boala ereditara! Este o afectiune adusa de alimentatia gresita a parintilor, de mediul nociv in care traiesc, de stresul de fiecare zi. Parintii lui Mihnea sunt perfect sanatosi, cu o inteligenta peste medie. La fel sunt parintii multor copii autisti. Un copil la fiecare 166 de nou nascuti vine pe lume cu aceasta afectiune. Unii sunt depistati la timp, altii, din nefericire, nu... si pe masura ce vor creste se vor inchide in lumea lor. Trebuie sa facem brese in zidul care-i inconjoara si sa le trimitem dragostea noastra.

Ceaunele iernii de la Ceaunu' Crăpat

Sunt ierni cu zăpadă sau fără, ierni blânde, geroase, ierni lungi ori părelnice. Iarna asta nu e ca toate celelalte; e o iarnă... la ceaun! La un "ceaun crăpat" din care ies aromele mâncării binefăcute. Coborâţi în josul Străzii Franceze din Centrul Vechi şi, aproape de colţ, căutaţi ceaunele cu bucatele tradiţionale româneşti ale iernii. Sunt afară, le descoperiţi uşor, bolborosindu-şi iahnia de fasole, sarmalele cu afumătură, ciorba de burtă şi soteul de hribi. E prima iarnă dupa deschiderea noului restaurant "La Ceaunu' Crapat" când patronul Sorin Aldescu - de altfel, om al muntelui - scoate la stradă fierturile, ceafa cu cartofi prăjiţi, pastrama de berbecuţ şi de miel, împreună cu toate derivatele din carne de porc din gospodăriile ţărăneşti - jumări de casă, slănină, şorici, drob şi misterioşii cârnaţi Q7... Aruncaţi, mai întâi, o privire în ceaune (nu sunt crăpate!), alegeţi-vă meniul şi pătrundeţi, încet, în intimitatea călduroasă a restaurantului, lăsându-vă pradă tuturor simţurilor. Masa dumneavoastră ar trebui să înceapă o-bli-ga-to-riu cu un platou cu zacuscă, pastramă, drob de ciuperci şi urdă de burduf udate cu o glajă de tărie de afine sau cu un păhărel de vin de-al casei. Iar ca să vă săturaţi, trebuie încercată specialitatea casei - carne la garniţă şi miel în unt de oaie cu usturoi sălbatic. Veţi descoperi, într-un sfârşit, că în ceaunele iernii de la "Ceaunu' Crăpat" încap, de fapt, marile valori ale bucătăriei româneşti. Citeste mai mult pe www.albumliterargastronomic.blogspot.com

ALG (indexul)

Album literar-gastronomic, INDEX DE RETETE (*la 28 octombrie 2012) Pentru ca să vă vină mai uşor să găsiţi reţetele publicate pe acest blog, fie în rubrici specializate, fie în contextul povestirilor culinare, al eseurilor gastronomice sau al interviurilor de pe acest sait, vom publica (pe cât posibil, respectând acest ritm), în fiecare weekend, un index actualizat al reţetelor. În unele cazuri, acolo unde în text rețetele au fost denumite într-o limbă străină sau cu forme alternative, le-am trecut pe amândouă. Ne dorim să găsiţi uşor reţetele preferate, ca să vă puteţi bucura de ele. Poftă bună! A Amor polenta con mandorle Antricot de vită cu sos, în manieră texană B Biancomangiare Biscuiţi "Beatles" (picanţi) Borş de găină cu tăiţei de casă Brioşe cu vanilie în maniera lui Kenny Rogers / Kenny Rogers Vanilla Muffins Bulgări vienezi C Cartofi lionezi Castradina venexiana / Tocană de varză cu berbecuț Casulet vegetarian Ciulama de hribi Conopidă à la polonaise Cornată / Lichior de coarne Crap alsacian Cremă de banane cu miere Cremă de fructe de pădure şi portocale Cremă de morcovi Crostini de cod F Fazan "Sfânta Alianţă" Fileuri de somn "Dolly Parton" Friptura de miel a lui Frank Sinatra G Găină îndopată "demi-deuil" / Poularde "demi-deuil" Găină îndopată "Sfânta Alianţă" / Pulardă "Sfânta Alianţă" I Iepure cu rozmarin K Kenny Rogers Vanilla Muffins / Brioșe cu vanilie în maniera lui Kenny Rogers L Langustă a la parisienne Lichior de coarne / Cornată M Mere "Mica Înţelegere" O Omleta Tegetthoff P Palmieri ca la Nisa Para frumoasei Elena / Poire belle Hélène Păstrăv Meunière Pâine de Modane Pere de carne Plăcintă de carne "cu susu-n jos" Poire belle Hélène / Para frumoasei Elena Poularde demi-deuil / Găină îndopată "demi-deuil" Pulardă "Sfânta Alianţă" R Rinichi de miel în stil milanez S Sardele în “saòr” Sos aioli provensal Sos bearnez Sos de usturoi Sos tartar Sos vinegretă Elizabeth Taylor Supă „aurie” cu brânză Cheddar Supă de fasole verde T Tartă cu mere, lămâie şi mereng Tartă cu nuci, alune, migdale, fistic (şi altele de acest fel) Tocană de varză cu berbecuţ / Castradina venexiana Tort din carne de porc Turta mănăstirească din St.-Gallen Turtă umplută cu frangipan V Vițel Montrouge

Album literar-gastronomic: Care este numele singurei fe­mei din lume care a s...

Album literar-gastronomic: Care este numele singurei fe­mei din lume care a s...: Întrebare de 1.000 de puncte la un concurs de cultură generală: Care este numele singurei fe­mei din lume care a scris o carte de bucate ...

Album literar-gastronomic: G.B. Shaw, vegetarianul

Album literar-gastronomic: G.B. Shaw, vegetarianul: La varsta de 25 de ani, scriitorul George Bernard Shaw a devenit ve­getarian. El atribuie aceasta schimbare a habitudinilor sale de viata...

Album literar-gastronomic: Un dineu cu J.F.K., acum 50 de ani

Album literar-gastronomic: Un dineu cu J.F.K., acum 50 de ani: A rămas celebru pentru acest îndemn: „Nu întreba ce poate face ţara ta pentru tine, întreabă-te ce poţi face tu pentru ţară”. Zilele trec...

Fantana calatorului…

De ghizdul fantanii de la poarta sta sprijinit cerul. “Fantana asta”, imi spunea bunicul, cu vocea indulcita de lumina lunii, “e axul lumii. Nu, draga mea, nu-i nici o saga! Uita-te, tu, numai cum rasar in ea stelele. Si uita-te si-n cer, sa vezi cum ii fac rotocoale-rotocoale apele, de-ai zice ca abia ce-am aruncat cu piatra in dansa…” Ii urmam vorbele si priveam apa – cu un firicel de teama innodandu-mi sufletul – cu trupul usor aplecat peste ghizdurile fantanii. Ma trageam apoi departe de adancul racoros si imi afundam privirea in inaltimi… Si-n ceruri se roteau cercuri de apa ori poate erau cercurile de stele ale Caii Lactee… Acolo, la fantana de langa poarta, din care beau apa toti trecatorii, am ascultat intaiele povesti. Si-n povesti fantanile erau odihnitoare, salvatoare, intelepte. Fata lor reflecta adevarurile de care nu te puteai ascunde si din miezul lor izvorau miracole. Sunetul lantului care aducea la lumina ciutura cu povesti era, pentru mine, asemeni unui cantec de leagan. “Apa poate fi buna si pentru suflete”, spunea bunicul in timp ce-mi intindea o ulcica plina cu apa abia scoasa din fantana… Citeste mai mult pe Vacantierul.

Ada Kaleh: fructe dintr-un paradis pierdut

Daca urcati scarile metroului din statia Titan si masurati la pas cateva strazi ce se pierd inspre plamanul verde al parcului de cartier e imposibil sa nu zariti acei smochini ca o oaza exotica intr-un peisaj cu blocuri din anii ’70. Desi frunzele lor patate nu mai ascund de mult fructe zemoase, iar trunchiurile au imbracat hainuta de postav pentru iarna, oamenii ii recunosc de la distanta. Primul gand a fost sa stiu cine i-a plantat si are grija de ei; prima revelatie: sa-l descopar pe botanistul amator, Gheorghe Bob, un pensionar mutat la Bucuresti in 1968 tocmai din insula Ada- Kaleh. Gheorghe Bob a trait pe un teritoriu lung de vreun kilometru si lat de jumatate. O insula asa de mica, incat Jules Verne i-ar fi putut pune elice! Ada- Kaleh a fost inundata in 1970 pentru a face loc acumularii de la Portile de Fier. Dar inainte de scufundare? Ce-a fost? Gheorghe Bob se asaza in dreptul ferestrei apartamentului sau de la etajul I si incepe sa ne povesteasca: “Aveam 6 ani cand, prin 1949, am vazut, pe Ada-Kaleh, pentru prima data, smochinii; asta era in curtea unui turc pe nume Hairi Nuri. Tot ce vezi cu ochi de copil ramane. In casa locuiau trei familii: noi, Omer Hairi si preotul ortodox roman..." Citeste mai mult pe Vacantierul.

PHOCAEA, CETATEA IONIENILOR

Cocoşul şi foca mediteraneană sunt simbolurile oraşului Foça, la care se făcea referire şi în legendele lui Homer. Foça, port şi aşezare de coastă, se numea în timpurile străvechi Phocaea. În vremea lui Alexandru cel Mare, cetetea se afla sub stăpânirea perşilor. A fost capturată de genovezi în secolul al XIII-lea şi apoi de către otomani, în 1455, în timpul sultanului Mahomed Cuceritorul.Artefactele arheologice descoperite aici arată că istoria aşezării datează încă din anul 2000 î.Hr. Popoarele care fugeau din calea migraţiilor egeene şi a ocupaţiilor dorice s-au stabilit în vestul Anatoliei, între aceştia şi ionienii, care s-au stabilit în Foça. În secolul al XI-lea î.Hr., ei au construit un zid de apărare în jurul oraşului. Conform lui Homer, oamenii din erau buni navigatori, ei făceau cele mai lungi călătorii pe mare, ajungând chiar până la Marea Adriatică, în Etruria (pe coastele Italiei de azi) şi Iberia (pe coastele Spaniei de azi). Fiind unul dintre cele 12 oraşe ioniene, a stabilit relaţii comerciale cu cetăţile Naucratis din Egipt. Au format alianţe militare cu Miletul, au contribuit la formarea cetăţilor antice Lampsakos (Lapseki) din strâmtoarea Dardanele şi Amisos (Samsun) pe coasta Mării Negre. Ionienii din Foça au fondat şi colonii, în perioada 600 î.Hr., printre care cele mai importante numărându-se Massalia – actualul Marseille, Franţa -, Alalia, pe insula Corsica, şi Methymna, în Mytilene (insula Lesbos). În secolul VII î.Hr., Phocaea se bucura de o importanţă şi influenţă aparte, fiind unul dintre oraşele de pe “Drumul Regelui”. Acesta începea din oraşul Susa (Iranul de astăzi), trecea prin Sardes şi ajungea în Phocaea, după ce trecea prin cetatea Efesului. Herodot, supranumit şi “părintele istoriei”, descria Phocaea, care se dezvoltase substanţial după secolul VII î.Hr., ca fiind o cetate care progresează mult în comerţul pe mare, transportând oameni şi mărfuri de-a lungul şi de-a latul Mediteranei, pe nave cu 50 de vâslaşi, capabile să ducă 500 de persoane. Phocaea a fost şi primul oraş din Ionia care a bătut monede imprimate. Acestea îi ilustrau pe Zeus, Hera, Hercule şi Hermes, pe o faţă, iar pe revers erau imprimate creaturi mitologice cu cap de vultur sau de cal, precum şi grifoni. Astăzi, un orăşel patriarhal, situat nu departe de Izmir (vechea Smyrna) şi suficient de aproape pentru a permite o “expediţie” din partea turiştilor aflaţi în vacanţă în marile staţiuni egeene, precum Kuşadasi, Marmaris sau chiar Fethye, Foça posedă numeroase monumente istorice şi arhitecturale ce merită a fi văzute. Unele dintre acestea sunt rămăşiţe ale prosperei cetăţi ioniene. Altele povestesc despre perioada stăpânirilor persane, bizantine, selgiucide, genoveze sau otomane. Printre atracţiile turistice din Foça se numără: Stâncile Sirenei, Baia Satanei, un mormânt persan (situat la 7 km de Foça, pe autostrada Izmir, sculptat dintr-un singur bloc de piatră), Castelul Celor Cinci porţi (genovez), un castel din perioada otomană, Moscheea Fatih, Moscheea Kayalar, Moscheea Kafiz Süleyman şi cimitirul otoman. Se pot vedeza caracteristici ale arhitecturii egeene chiar şi la unele clădiri ale oraşului. Citeste mai mult pe Presa de turism.

Un lunch in Nepal

Rar am cunoscut o persoana ca prof. dr. Ovidiu Bojor! Octogenar – varsta la care multi semeni nu mai concureaza cu timpul, de o simplitate cuceritoare si un bun-simt mostenite din Maramuresul bunicilor sai, omul acesta aduce cu sine experienta anilor petrecuti la poalele Himalayei. Expert al Natiunilor Unite pentru programele de dezvoltare industriala, doctorul-farmacist a participat la numeroase misiuni in Asia (India, Tibet, Nepal), de unde s-a intors cu o descoperire ce-ar fi putut sa-i aduca Premiul Nobel. Despre ce este vorba? In cursul expeditiilor, el a observat ca in zonele de munte oamenii nu sufera de diabet. Urmarindu-le alimentatia curenta, a remarcat consumul de castravete asiatic, un soi amar, dupa care simteau imediat nevoia de zahar. Astfel, Ovidiu Bojor a descoperit insulina vegetala, extrasa din castravetele amar! Recuperare meritorie pentru memoria inaintasului sau, inventatorul insulinei sintetice, Nicolae Paulescu, cel care a pierdut Premiul Nobel dintr-o eroare birocratica. Insulina vegetala, sub forma medicamentului denumit INSUVEG, a devenit un panaceu pentru milioane de bolnavi carora Ovidiu Bojor le scrie, astazi, despre cum sa manance pentru a trai pana la adanci batraneti. In ultima sa carte, intitulata “Pledoarie pentru viata lunga”, citim despre cele sapte elemente care prelungesc existenta. Primul este alimentatia. Profesorul Ovidiu Bojor a descoperit insulina vegetala studiind alimentatia traditionala nepaleza. Citeste mai mult in articolul Un lunch in Nepal, cu prof. dr. Ovidiu Bojor, pe Vacantierul.

SATUL CIURULEASA. PAȘAPORT PENTRU VEȘNICIE

Apusenii: nici un meleag din întinsul României nu te întâmpină cu priveliști gătite anume parcă întru neuitarea veacurilor. Mai pretutindeni te așteaptă risipa florală ce amintește despre vremuri ce refuză rigoarea acelor de ceasornic și înșiruirea cifrelor în calendar, o lume a armoniei vegetale cu multe endemisme, dar și cu animale care, prin alte părți, mai pot fi întâlnite doar în rezervații naturale sau albume. O natură încă ingenuă, dar și vechi constructori și obiceiuri ale unor oameni a căror candoare rivalizează cu inocența monumentele naturii. Cine îndrăgește adâncurile pământului, aici găsește mii și mii de peșteri; adânci și minuțios ornamentate precum sufletul moțului. Numai în Apuseni – stâlp de temelie a românismului – ornicul pământului măsoară veșnicia nu cu pașii clipelor, ci cu zbenguiala de izvoare și fermitatea crenelurilor de cetate, cu pânze de paianjen sub braț de floare și lemn descântat de gura cuțitului trasă pe cremene, cu poala toamnei adâncită de frunze incendiate și cu zvon de bucium, ca respirația de duminică a pământului. Peste tot și peste toate, umbra și privirea dreaptă a moțului. Numai aici umbra omului este totuna cu umbra crucii… Numai în această fortăreață naturală se puteau naște Horea, Cloșca și Crișan. Și Avram Iancu. Ciuruleasa – un nume ca o poezie, ca un cântec îndurerat – are câte puțin din toate acestea. Și multe alte lacrimi în plus. În tinerețele mele jurnalistice, mi-a fost dat să mă minunez, la Lupșa, în fața profesorului Pamfil Albu. Sau să dorm, într-un pătul de fân, cu zvonul Arieșului înălțat în dreptul pernei, în Târsa profesoarei Ileana Pogan. Citeste mai mult pe Presa de Turism.

Itadaki Sushi sau Japonia din Floreasca

Jumătate “uliţă” patriarhală, jumătate pârleaz de sărit în lumea de fiţe a Dorobanţilor, strada pe care se află Itadaki Sushi – discretul restaurant japonez din Floreasca – nu te lasă să bănuieşti ce surprize îţi poate oferi şi cât de uşor vei ajunge la capătul lumii, chiar după prima… îmbucătură! Hai, după a doua, că nu toate felurile de sushi sunt atât de mititele, încât să le-nfuleci dintr-o dată. E de ajuns însă un simplu sashimi de somon ori un sushi nigiri spicy de ton ca să traversezi continente şi oceane – cam tot atât de “mers”, către est sau către vest – şi să ajungi în arhipelagul nipon. Cu popasuri sensorial-gustative în… Alaska sau în California (excelent e un California tobiko, “tapetat” în icre de peşte-zburător)… sau oriunde pe planetă, după “toanele” unui sushi-fusion (să-i spunem aşa, generic), care combină tradiţia japoneză cu cea europeană, într-o manieră neaşteptată. Osaka-maki conţine parmezan (regele brânzeturilor italiene) cu ton şi icre de somon, Itadaki-maki te-mbie cu carne “blândă” de scoici Saint-Jacques, fâşii subţiri de anghilă (peştele-şarpe) şi Philadelphia Cheese ş.a.m.d. Anume am omis, din şirul de ingrediente, orezul pregătit în stil japonez, cu bob lipicios şi tare, “marinat” în oţet de… orez, şi-o seamă de alte elemente tipic japoneze precum foiţa de alge, sosul de soia şi wasabi, căci e de la sine înţeles că ele se află acolo unde le e locul… Adică pe platoul de sushi. Citeste mai mult pe Vacantierul

LA CERNĂUȚI, CU EMINESCU

“Cernăuții erau pe vremea aceea mai mult un sat decât un oraș, tăiat în două de ulița jidovească, unde se aflau bordeie de lut și de nuiele, care pe timp de ploaie năpraznică erau în primejdie să se prefacă în noroi și să fie spălate de pe fața pământului de apele Prutului.” Așa scria, în urmă cu 101 ani, istoricul și eroul Ion Grămadă, într-un text care reconstituia “Jurământul țării la 1777″. După raptul din 1774, prin care partea de nord a Moldovei avea să fie ocupată de habsburgi, curtea de la Viena, neîntrecută în perfidie, avea să organizeze, neapărat, și o festivitate ce depășea limitele celui mai ordinar circ posibil, prin care moldovenii din această parte de țară, umiliți prin nedreptatea de a fi rupți de țară, trebuiau să depună și “jurământul cel vajnic”. Ca o consimțire plină de bucurie și recunoștință… Striga din adâncul bojogilor, prin răscrucile Cernăuților, crainicul călare Calmuschi: “Se dă de știre fiecărui locuitor din ținutul Bucovinei că binevoind Măriile Lor împărătești și crăiești, prea buna și milostiva maică a noastră Maria Theresia și prea luminatul împărat și domn Iosif al II-lea,să ne ia în prea puternica Lor pază, ca supuși credincioși ai lor, trebuie pentru aceasta mâine la orele 9 dimineața să facem jurământ de credință și de supunere stăpânilor țării noastre”. Și uite așa, pe 12 octombrie 1777, circarii Vienei regizară un spectacol de pomină, prin care “tunurile bubuiră de 36 de ori după olaltă, anunțând lumii că Bucovina a trecut pe veci în stăpânirea Austriei! (…) Curgea vinul ca dintr-un izvor, iar lumea îl lua cu cofele, cu canele, cu ulcelele și cu pumnii. (…) Muzica cânta, lumea bea, juca sau se acățăra pe copaci, în vreme ce străinii, boierii din țară și clericii băteau din palme și încurajau pe “mojici” ca să-și arate iscusința.” O festivitate în stilul grohăielii austriece, grotescă și fără rușinare, care,”înveselind cu de-a sila inimile”, credeau că își asigurau și dragosteabieților bucovineni. Imperiul hermafrodit, chiar dacă nu mai există pe hărțile zilelor noastre, nu și-a pierdut nici un strop din jegul ultra-lucios al năravurilor de odinioară. Mihai Eminescu, sub spiritul căruia am trăit cele patru zile în Cernăuții adolescenții sale, se minuna, la vremea sa, că în acea noapte de 12 octombrie 1777, la mânăstirea Putna, “la miezul nopții, Buga, clopotul cel mare, a început să sune de sine, întâi încet, apoi tot mai tare și mai tare. Călugării treziți din somn se uitară în ograda mânăstirii. În fioroasa tăcere, în sunetul clopotului biserica se lumina de sine înăuntru de o lumină stranie și ne mai văzută. Călugării coborâră într-un șir treptele chiliilor, unul dechise ușa bisericii… În acea clipă clopotul tăcu și în biserică era întuneric des. Candelele pe mormântul lui Vodă se stinseră, deși avuseseră undelemn îndestul…” Citeste mai mult pe Presa de turism.