Dor de mare şi de plăcinte dobrogene

Ajung pe Litoral “în interes profesional”. Ştiu că nu voi avea parte decât de plimbări nocturne pe plajă – cât să simt că am respirat aerul unui vis sărat. Marea – ca destinație de vacanță – rămâne o opțiune pentru alt anotimp. Poate… la toamnă, târziu. Sau la iarnă, când mirosul de iod şi de sare e numai bun pentru… aerosoli. Întreb un localnic, apoi un bucătar, apoi un turist cu ce aliment ar asocia vacanța estivală. “Cu braga” – îmi răspunde cel dintâi. “Cu o salată de fructe de mare”, zice şi-al doilea, gata să-mi facă o demonstrație de artă culinară. “Cu hamsii prăjite”, îi țin isonul toate neamurile turistului cu şlapii plini de nisip. Răvăşesc amintirile în căutarea unui răspuns mai… personal. Şi-mi aduc aminte de prima mea vară la mare, de casa gazdei mele din Mangalia, cu duşul improvizat în grădină cu ajutorul unui butoi plin cu apă încălzită de soare. E mult-mult de-atunci. Dar nu atât de mult încât să nu-mi amintesc de plăcinta dobrogeană făcută de tanti Chirața. Ştiu că mai am rețeta notată pe undeva… Citeste mai mult pe Vacantierul

Delicii in miez de vara

In orasul fierbinte, sub o umbra subtire cat sa stea un om in picioare, o batrana imbie trecatorii cu mere.
Mere santiliesti. Verzi, acrisoare doar cat sa-ti aduca apa in gura. Cu coaja lucioasa si neteda, sa alunece dintele-ntai si a doua oara sa musti mai zdravan, cu ochii pe jumatate inchisi de amintirea unei alte zile, din copilarie. Erau Mosii de Santilie. Femeile ce aveau a pomeni copii morti fara de veste, chemau in ograda fetite si baieti, sa scuture marul de ale carui fructe nimeni nu se atinsese in anul acela. Copiii toti din vecini intrau atunci in curtea noastra si sub marul santiliesc se facea covor de fructe verzi si parfumate. Mancam cu totii pana ni se strepezeau dintii. Apoi, cu sanul camesii plin de fructe, purtand in mani colacii impartiti de bunica si lumanarile aprinse, se duceau pe ulita in sus, fiecare pe la casa lui. Noi, cei din batatura, ramaneam sa pregatim impreuna dulcele ispititor al zilei de Sfantul Ilie: placinta cu mere santiliesti. Bunica facea mai intai aluatul: faina, apa rece si sare. Il batea mult, pana se imblanzea sub mana si se modela ca o bucata de lut. Apoi aducea unt proaspat, pe care-l invelea ca pe un prunc, in aluat. O data, si inca o data... pana cand erau una. In timpul asta, noi, cei mici, luam grija merelor. Le spalam in apa rece, le curatam, le dam pe razatoare. Dar nu ca pe merele domnesti, toamna, pe partea cu dinti marunti, ci pe cea cu o singura crestatura, de le faceam felii subtiri-subtiri. Bunica turna zahar peste ele si, pana sa se topeasca, luam fara stirea ei cate o felie, zdrobind-o usor cu limba de cerul gurii si lasand-o sa alunce pe langa omusor, cu toata dulceata ei. Curand, o parte din aluat sta intinsa cuminte in tava impinsa in cuptorul cald. Coapta pe jumatate, pe ea se tavaleau merele imbaiate in zahar. Mainile bunicii asezau, ca invelinta, restul aluatului, peste ele. Apoi, firesc, degetele impreunate ale dreptei faceau semnul crucii....
Dinaintea batranei care vinde mere vreau sa cumpar. Si imi aduc aminte ca bunica imi spunea ca femeile mature nu au voie sa manance din mere pana la Sfantul Ilie. Mai sunt ceva zile pana atunci. Dar cumpar merele toate...

In Jurnalul National din 17 iulie 2004