Legume bogate

Un sat aproape de Dunare. Trec uneori pe acolo, cand ma pridideste dorul de Ostrov si de Pacuiul lui Soare. Intamplarea face sa poposim intr-o zi de vara intr-una dintre curtile adapostite sub un nuc urias, chiar inainte de a intra in postul Sfintei Marii.
Cum de maine incolo nu mai e voie la "bucate dulci" (cu carne, adicatelea), astazi gospodina s-a intrecut pe sine gatind mancare de soi, gradinareasca, dar dintre cele care cer multa pricopseala. Legume "bogate". Nici nu le stiam de nume, mai ’nainte. Bogate, bogate, dar de ce si cum? Cand aveam sa vad ditamai cratita adusa si pusa la loc de cinste, in mijlocul mesei, aveam sa-nteleg. De sarmalute si ardei umpluti veti fi auzit cu totii. Dar ce mi-a fost dat sa vad si sa gust la masa aceea de sub nuc n-o sa am cum uita vreodata. Asa de bogat era felul asta de bucate, incat nu aveai cum sa incerci sa mananci pe saturate din toate - doar sa gusti, sa nu zici ca n-ai incercat si asta!
PREPARARE. Umplutura e cea stiuta: carne tocata, de porc si de vita, in cantitati egale; apoi orez, ceapa, rosii - si bulion, sa-i dea mai multa culoare - , smantana, cimbru, patrunjel si marar, piper si sare, dar si o lingurita de zahar. Minunea cea mare sunt legumele, ca nu stiu sa fi fost vreuna de crestea in gradina matusii Ileana si sa nu fi participat in ziua aceea la marele festin. Ia, stati, sa le numaram. Pe degete. Doi ardei - unul ros, altul verde - , grijiti dupa cum se stie. Doi gogosari burtosi. O telina rotofeie, scobita bine. Doi cartofi, asijderea. Trei cepe mari, cat pumnul. Si-o varza mica, tot cat pumnul, la o adica, din care miezul s-a scos cu grija, printr-o taietura in crestetul ei. Un dovlecel (dovlegel, cum zice tanti Ileana), taiat in doua, de se facura... doi. Doua gulii, si ele curatate de buna parte din miez. Trei rosii mari. Si praz, dar numai partea alba, cate bucati o fi nevoie, sa le strecori printre ceilalti... convivi din cratita matusii.
ASEZARE. Cum zic, toate sunt curatate, umplute cat se poate cu tocatura, acoperite cu felii subtiri de cartof, ori mai bine de telina, sa se impregneze straniu de aromele ei. Pe fundul cratitei, peste cateva linguri de ulei, asezase bucati mari de gogosari, sa fie perversitatea mai mare. Deasupra, mult sos: bulion, apa, putin vin, zahar, cimbru, piper, sare si o frunza de dafin, rupta in doua ori trei. Zeama cat sa se ascunda legumele toate-n lichid. Dupa care cratita fusese data la cuptor, cu focul nu prea tare, sa se patrunda bine de caldura si numai pana ce scazuse si sosul cel dulce-acrisor, cat se cuvine.

In Jurnalul National din 31 iulie 2004

De veghe in lanul de aur

Ar fi putut sa-si inceapa altfel viata cea noua. Dupa Revolutie, multi economisti au pus mana pe un calculator si au facut contabilitate pe bani buni. Lui Ilie Dan i-a placut insa agricultura si s-a gandit sa riste. De dragul firului de grau, a investit in utilaje: 1993 – primul tractor, 1994 – o combina New Holland cu credit BERD, cinci mecanici… Si-a mobilizat familia, dand fiecarui membru functii onorifice (de fapt, muncesc impreuna, cot la cot). Arendas roman de extractie postrevolutionara, omul nostru lucreaza, astazi, 580 de hectare, din care 335 cu grau si restul – rapita, orz, floarea-soarelui.
DUPA POTOP. Am cercetat impreuna cu el teritoriul din apropiere de Frumusani (Calarasi): lanuri intinse, drumuri noroite, pasari si rozatoare… Campia care i-a fascinat acum un secol pe semanatoristi nu mai intra, azi, in inventarul contemplatiilor. Timpul n-are ragaz, iar Dumnezeu nu iarta greselile plugarului roman. Nimerisem, de fapt, la cateva zile dupa inundatiile lui iulie 2005: tulpinile de floarea-soarelui culcate la pamant ne vorbeau despre proportiile catastrofei. "Pornisem bine anul – ne spune Ilie Dan. Am plecat cu o productie de 3.000 kg/ha. Din cauza ploilor, am pierdut insa 40% din recolta. Pusesem, anul acesta, samanta Pioneer de floarea-soarelui, un soi semitimpuriu din care speram sa obtin peste 3.000 kg/ha. Semintele erau aproape de coacere cand au dat ploaia si vantul, ingreunand inflorescenta si azvarlind-o la pamant."… Dar graul? intreaba reporterul.
GRAUL. "Despre grau, ce sa va spun? Anul acesta, pierd peste 40% din productie, iar ce ramane e calitativ numai in proportie de 50%. De cand am luat pamantul in arenda, e primul an cand voi incheia in pierdere. Uitati-va: aproape 6% din boabe sunt incoltite si nu vor putea fi folosite la panificatie decat printr-o derogare. Graul trebuie sa fie uscat in proportie de 13%-14% pentru a deveni faina, dar, in conditiile verii acesteia ploioase, el ajunge pana la 18% umiditate si sunt nevoit sa-l vand ca furaj. Va dati seama cat pierde un fermier la sute de hectare? In plus, ma gandesc si la intreprinderile de panificatie care imi contractasera productia!... Anul acesta, s-au grabit s-o faca, de teama de a nu ajunge in situatia anului 2003, cand seceta a dus la importuri masive de grau la preturi incredibil de mari.
OFERTA EXTERNA. Ilie Dan a calatorit, primavara aceasta, in Franta, ca sa vada cu ochii lui cum se face agricultura in Hexagon. "Cand la noi graul era de jumatate de metru, eu vedeam in Franta firul abia ridicat de la pamant. Cineva m-a lamurit insa ca fermierii francezi folosesc substante pentru reglarea cresterii. Acesti regulatori de crestere directioneaza consumul de substante nutritive catre spic, nu catre tulpina. Astfel, cantitatea de boabe la hectar e mai mare". Noi nu putem face la fel? "Putem, imi confirma Ilie Dan, si m-am gandit sa aduc si eu, din toamna, tehnica aceasta, numai ca, vedeti, agricultorul francez primeste o subventie anuala de 400 euro/ha, pe cand romanul abia daca va avea, in 2007, o subventie de 37 euro/ha! Pai, dati-mi mie 400 de euro subventie si va ofer gratis jumatate din recolta pe care o realizez!…
FERMIER DE U.E. Ilie Dan nu se poate compara cu un fermier din U.E. El crede ca putini fermieri romani de azi vor reusi sa supravietuiasca, dupa 2007. "Noi acum stam cam asa: locomotiva integrarii (politicul) a ajuns la Bruxelles, in timp ce vagoanele (fermierii) au ramas in tara. Eu cred ca obiectivul de a face din fiecare gospodarie taraneasca din Romania o ferma comerciala e gresit. Sunt tarani care nu vor sa-si lucreze pamantul, nu pot sau sunt dezinteresati. In jurul Frumusanilor se afla cam 1.000 de hectare in paragina. De ce nu se aplica legea? De ce nu se dau unui fermier dornic sa le cultive? Si mai intreb ceva: de ce subventia se duce la proprietar si nu la cel care lucreaza efectiv pamantul? Eu planuiam sa construiesc niste silozuri de 2.000 tone cu bani de la SAPARD, sa infiintez o ferma zootehnica… Calamitatile naturale de anul acesta m-au descurajat. Abia daca voi reusi sa platesc creditele la banca…"
GUSTUL GRAULUI. Ilie Dan rupe un spic si ia intre dinti cateva boabe de grau. Gusta graul? "Am vrut sa vad daca s-a intarit. Am si un aparat pentru umiditate, dar m-am obisnuit sa-l apreciez mai mult asa... " E bun? "E bun si nu prea!… Dar trebuie recoltat, pana nu vin iar ploile…"

PAINEA DIN COPILARIE
"Bunicii mei erau din Gorj, satul Negomir", ne spune fermierul Ilie Dan. "Cand eram copil, bunicul ma lua la arie, unde faceam snopi de grau. Bunica ne pregatea turte de malai la test si le mancam cu sarmale sau cu miere de albine. Acum, ne place painea neagra. Am si amintiri mai recente, legate de painea din cartofi: era de 3-4 kg si se vindea «la felie». Era dulce, pufoasa si tinea mai mult. Dar niciuna nu e mai buna ca painea mancata in casa bunicilor… Lumea s-a schimbat in anii din urma, tehnica nu mai e aceeasi, o combina lucreaza cat 30 de femei… Daca natura ne-ar ingadui, si ea, sa ne vedem recolta in siloz si painea pe masa, am putea spune chiar ca suntem multumiti…"


In Jurnalul National,Jurnalul de bucatarie din 27 iulie 2005