Pictorul naiv Ion Măric a fost prezent pe simezele Palatului Parlamentului European, la Strasbourg, la expoziţia "Paştele Românilor”. Pentru sărbătorile de acasă, el pictează ouă cu frunze de ceapă şi coajă de cireş.
De patru decenii şi mai bine, în preajma Paştilor, casa pictorului naiv Ion Măric – zis şi "bădiţa Chagall” – "amiroase”-a cozonaci calzi. A cozonaci plămădiţi în covata de lemn moştenită de la strămoaşe, de Niculina, soaţa, iubirea şi muza de-o viaţă a artistului. Care, în paranteză fie spus, are cam tot de-atîtea decenii un "ucenic” de nădejde – chiar pe bădiţa Măric. "Făina, plămădeala şi-aromele sînt treaba dînsei. Eu îs cu frămîntatul cozonacului” – ne mărturiseşte pictorul, care, de-atîta vreme, are deja o "tehnică secretă”: "Se învîrte într-un singur sens, cel al acelor de ceasornic, pentru că pe urmă aluatul se rupe şi nu mai iese cozonacul înalt şi pufos”.
PRIORITăŢI. De Paşti, tot pictorului îi revin şi alte cîteva obligaţii. Vopsitul ouălor, de exemplu. Şi nici n-ar fi de mirare, căci doar el este meşterul în "văpseluri”. "Adun frunze şi flori de pe cîmp. Pe cele mai frumoase le culeg. Cu ele fac modele frumoase pe ouă, învelindu-le-n ciorap. De vopsit, vopsesc cu foi de ceapă roşie. Sau cu coajă de cireş, dacă vreau să iasă mai închise la culoare, ori cu floare de tei, de ies gălbui”. Şi tot bădiţa Ion Măric se ocupă cu pregătirea cărnii de miel, "care cu o zi înainte se pune cu ceapă şi se împănează cu slănină, să-i iasă mirosul”. Celelalte pregătiri ale mesei de Paşti îi revin Niculinei, ale cărei reţete le-am aflat şi noi.
DIMINEAŢA ÎNVIERII.După slujba de Înviere, în fiecare an, după obiceiul locului, familia Măric merge "la morminte”. "Ne ducem acolo cu toate neamurile, să ducem Lumina Învierii şi celor adormiţi”, ne spune pictorul, care ne desluşeşte că atunci se urmează un adevărat ritual: "Se cinsteşte un pahar de vin în memoria fiecăruia şi se discută despre cel mort, se spun vorbe bune şi frumoase”. de obicei, înainte de venirea Paştelui, "se fac mormintele, se îngrijesc”, se pun flori, pregătindu-se pentru noaptea Învierii. Ion Măric consideră că anul acesta Paştele va fi deosebit, căci drumul la morminte se va face "şi pentru mama soacră, care s-a stins acum patru luni. Pentru ea nu am fost ginere, ci i-am fost fiu, şi-acesta e primul an cînd facem Paştele fără ea”.
AMINTIRI. Chiar dacă de obicei sărbătorile le fac acasă - la Bacău sau la Luncani – au fost şi ani în care ouăle roşii nu s-au ciocnit la masa familiei. "Sunt doi ani de care îmi aduc aminte bine”, ne spune Niculina Măric. Unul este anul 1993, cînd a venit pe lume cea de a doua fiică a băiatului nostru. S-a născut chiar de Paşte, iar noi, toată familia, am stat în ziua aceea pe lîngă Maternitate, pentru ca nora şi nou venita pe lume să nu se simtă singure”. Un alt Paşte special a fost cel petrecut la Bruxelles, unde artistul a fost invitat să expună de către Asociaţia româno-belgiană. "Am avut nişte gazde extraordinare. Cei de la asociaţie au vrut să organizeze un Paşte tradiţional pentru românii care locuiesc în Belgia, pentru ca să se simtă ca acasă. Şi tot de aceea ne-au chemat şi pe noi, din ţară. A fost mîncare românească. Au fost muzică, dansuri româneşti. O sărbătoare adevărată”.
Aluaturi de Paşti
Pentru cozonaci, Niculina Măric pune, la un kilogram de făină, 4 gălbenuşuri. Mai adaugă 200 g zahăr, lapte bătut ("nu grămuit, ci cît cere făina”), şi smîntînă, lapte dulce, mirodenii, ulei şi unt. Iar de umplut, îi umple cu nucă ori cu rahat. "Făina o cern neapărat, să fie aerată. Plămădeala o fac cu lapte dulce, şi-un pic de făină. Ulei şi unt pun numai puţin la frămîntat, să nu iasă greu şi dens. Secretul meu e cel din bătrîni: trebuie frămîntat foarte mult”.Pasca o pregăteşte cu brînză de vaci, cu ouă, zahăr, mirodenii şi stafide. Şi-o foaie de aluat, pe fundul tăvii. Totuşi, pentru "pasca de dus la biserică”, pe lîngă blatul acela mai face o împletitură din aluat, de-o pune de jur împrejur, "şi-o cruce, tot din aluat împletit, semn al Răstignirii Mîntuitorului”.
Cozonac
INGREDIENTE: un kg de făină, 4 gălbenuşuri, 200 g zahăr, lapte bătut şi smîntînă (cît cere aluatul), 50 ml lapte dulce, puţin ulei, două linguri de unt, drojdie, mirodenii; pentru umplutură: nucă măcinată, zahăr, rahat; pentru uns: un ou sau apă cu zahăr. PREPARARE: Se face mai întîi o plămadă cu făină şi lapte fierbinte. Se lasă să se răcorească şi se amestecă apoi cu drojdia lichefiată cu puţin zahăr. Se presară făină şi se lasă să crească. Se amestecă apoi plămada cu făina – care a fost cernută de două ori, pentru a deveni mai aerată. Se adaugă gălbenuşurile, zahărul, laptele bătut, smîntîna şi mirodeniile (vanilie, de obicei). Secretul este frămîntatul foarte mult, pînă cînd aluatul începe să facă băşici. Se încorporează uleiul şi untul (topit) şi iar se frămîntă îndelung. Se lasă să crească, apoi se umplu cu nucă măcinată amestecată cu zahăr şi/sau cu rahat şi se rulează. Se mai lasă puţin să crească şi în tavă, după care se ung cozonacii cu ou bătut sau cu apă şi zahăr şi se dau la cuptor.
Pască cu brînză de vaci
INGREDIENTE: 500 g aluat de cozonac pregătit după reţeta de mai sus; pentru umplutură: un kg de brînză proaspătă de vaci, 6 ouă, stafide, 300 g zahăr şi mirodenii (vanilie şi coajă rasă de lămîie), sare; pentru uns: un ou bătut.
PREPARARE: Se întinde pe fundul unei tăvi de copt rotunde şi înalte o foaie de aluat. Se ridică aluatul şi pe pereţii tăvii. Se face o împletitură dinaluat care se aşază pe margine şi apoi se pune umplutura. (Pentru umplutură, se bat spumă albuşurile cu un praf de sare, iar gălbenuşurile se freacă bine cu zahărul. Se încorporează în albuşuri gălbenuşurile, apoi brînza şi se adaugă mirodeniile.) Se face o altă împletitură din aluat şi se aşază în cruce deasupra umpluturii de brînză. Se unge cu ou bătut şi se dă la cuptor.
Sărmăluţe
INGREDIENTE: un kg de carne de porc în amestec cu carne de vită; 3-4 cepe mari, puţin ulei, verdeaţă (mărar şi pătrunjel), 200 g orez, puţin griş (2-3 linguri), o crenguţă de mărar uscat, unul-două ouă, sare, piper, iar pentru învelit: foi de varză, frunze de viţă de vie, frunze de tei.
PREPARARE: Se taie ceapa mărunt şi se pune în foarte puţin ulei, completîndu-se cu puţină apă şi lăsînd să forfotească pe foc. Carnea se dă prin maşina de tocat, se adaugă ceapa (după ce s-a răcit), orezul, grişul, oul (ouăle), verdeaţa tocată mărunt. Se pune sare şi piper. Se amestecă totul foarte bine, după care se umplu frunzele şi se rulează sărmăluţele. (Dacă se foloseşte foaie de varză murată, se desărează puţin înainte. La fel se face şi cu frunza de viţă-de-vie sărată. Dacă se folosesc foi de varză crude, frunze de viţă-de-vie sau de tei proaspete, se opăresc înainte în apă cu oţet sau în borş.) Se aşază pe fundul unei oale de lut o crenguţă de mărar uscat, apoi se pune varză tocată. Se pun sarmalele în oală, se acoperă cu apă şi se dau la cuptor, la foc foarte mic, să fiarbă pe îndelete măcar 3-4 ore.
Drob de miel
INGREDIENTE: măruntaiele de la un miel, un prapur, 3-4 cepe, 2-3 ouă crude, 2-3 ouă fierte, sare, piper, o legătură mare de mărar, o lingură de ulei.
PREPARARE: Se fierb măruntaiele de miel şi se dau prin maşina de tocat. Se amestecă apoi cu ouă bătute şi cu 3-4 cepe (tocate şi înăbuşite în ulei cu puţină apă). Se adaugă mărar tocat mărunt, sare şi piper. Se amestecă toate. Se pune pe fundul tăvii prapurul de miel, se aşază în el amestecul de măruntaie, se aşază 2-3 ouă fierte şi taiate în jumătăţi, avînd grijă să fie bine acoperite cu compoziţia de mai sus. Se acoperă cu prapurul şi se dă la cuptor. Dacă nu ai prapur de miel, poţi folosi în loc o foaie din aluat fraged.
Miel la tavă
INGREDIENTE: pulpele de la un miel, ulei; pentru baiţ: apă, vin alb, piper, căţei de usturoi, boia de ardei dulce, sare, foi de dafin, cimbru, ceapă, bucăţele de slănină.
PREPARARE: Se pune mai întîi carnea (împănată cu bucăţele de slănină), în baiţul de mai sus şi se lasă două zile, ca să-i iasă mirosul specific şi să se frăgezească. După două zile, se scot, se ung cu ulei şi se pun în tavă, la copt, mai întîi la foc mic, apoi cînd sînt aproape gata, la foc mare, ca să se rumenească. Dacă e nevoie, din cînd în cînd se stropesc cu apă sau cu sosul din tavă.
In Jurnalul National din 25 aprilie 2008
duminică, 4 mai 2008
joi, 24 aprilie 2008
În pragul Paştilor, la Biserica din Densuş
În pragul Paştilor, la Biserica din Densuş
În zilele Postului cel Mare. Lung drum. Drum lung de la Bucureşti la Densuş, locul unde speram să regăsim o emoţie veche, dinaintea unui monument unic.
Urcăm pe aleea ce duce la biserică, printre prunii şi merii abia zbucniţi în floare. E duminică şi toate sufletele satului sînt adunate între zidurile de piatră netezită de istorii...
Monument UNESCO
“Fără pereche în toată românimea”... Cu asemenea cuvinte exprima Nicolae Iorga admiraţia lui pentru Biserica “Sfîntul Nicolae” din Densuş. Biserică a cărei construcţie istoricul o plasa prin veacul al XVI-lea. Arheologii şi medievaliştii din România şi din lume, care au cercetat monumentul, nu s-au pus încă de acord cu privire la începuturile construcţiei – oricum o datează cu mult înainte, poate prin veacurile XIV, X sau chiar IV-V –, fiind ridicată pe temeliile unor construcţii încă mai vechi.
Iniţial, fusese un monument funerar dedicat generalului roman C.P. Longinus. Pe pietrele care “compun” biserica, poţi citi şi azi vechi inscripţii romane. Longinus fusese luat prizonier de către regele dac Decebal. Pentru ca acesta să nu-l forţeze pe Traian ca, în schimbul său, să îşi retragă armata la sud de Dunăre, Longinus s-a sinucis. În secolele II-III, pe locul monumentului funerar s-a ridicat un templu dedicat zeului Marte. După toate probabilităţile, două sau trei veacuri mai tîrziu (secolele IV-V), acesta a fost transformat în biserică creştină. După unele opinii, această biserică ar fi fost ridicată de goţi, în veacul al IV-lea.
Nu doar istoria aceasta (controversată, pe alocuri) aduce unicitate monumentului, ci şi structura lui arhitecturală. Este compusă dintr-un naos pătrat, cu o absidă semicirculară poziţionată la sud-est, unde se află altarul. Masa altarului este, de fapt, un bloc de piatră adus de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa. În exterior, pronaosul – de formă rectangulară –, este unic prin faptul că nu are acoperiş. Tot exterioară bisericii este şi “tainiţa” sau ascunzătoarea, care avea dublu rol: de adăpost în vremuri de restrişte (război, invazii) şi de spaţiu pentru depozitarea proviziilor.
Sfînta treime
Pictura de secol XV, de factură bizantină, îmbracă cei patru stîlpi de piatră care susţin bolta, în interior. Pictorul a venit de peste munţi, din Ţara Românească, se numea Ştefan, iar viziunea lui – deşi are ca pornire canonul bizantin – este una personală: sfintele şi sfinţii sînt îmbrăcaţi în port popular românesc, cu ii şi bluze cusute cu arnici, cu catrinţe şi iţari.
Reprezentarea Sfintei Treimi (de la Densuş) este una dintre cele mai frumoase picturi ale ortodoxiei, iar după părerea monahului Daniel Stoenescu (fost preot la Densuş, astăzi episcop al românilor din Banatul Sîrbesc) e mai veche cu cîteva decenii decît mai cunoscuta icoană a lui Rubliov de la Zagrosk, de lîngă Moscova (datată 1425), cu care se întrece în frumuseţe.
Ne aplecăm şi noi genunchii, precum cnezii din vechime, în faţa Treimii sacre de la Densuş. Dumnezeu-Tatăl ţine mîinile pe umerii lui Iisus, în vreme ce Duhul Sfînt coboară în chip de porumbel. În biserică, ţăranii locului ascultă, în smerenie, predica. O mînă ni se aşază pe umăr. Tresărim... Ne regăsim, în cimitirul bisericii, printre străbuni şi pîlcuri de toporaşi, cu bătrînul Ion Moca. Densuşean.
Obiceiuri străvechi
Despre biserică, bătrînul ştie că “s-ar fi construit în anul 105. Era un templu, şi-apoi l-au făcut biserică şi de atunci e singura biserică de la noi din sat”. “Cînd eram eu copil” – începe a ne povesti – “acu’ vreo 80 de ani, ţineam postul cît era de lung. Părinţii nu ne dădeau să mîncăm de frupt. Nu se făceau jocuri, nici distracţii, ca acuma... Cînd se apropia Învierea, se colecta grîul de la oameni şi se coceau «paştile» la cetăţeni acasă. Se duceau la biserică miercuri seara şi joi era slujba pentru ele. Duceau oamenii la biserică o pîine din asta şi vin, că şi vinul intra în biserică. Vineri seara veneam la slujbă, iar sîmbătă fiecare se pregătea de Paşti: tăia mielul... La miezul nopţii se făcea slujba de Înviere, iar duminică dimineaţă se împărţeau «paştile», să aibă fiecare la copii, că unii aveau vite, pe deal, şi trebuia să le ducă şi ălora, acolo...” La prînzul de Paşti, tot gospodarul punea pe masă: “supa de miel ori de pasăre, prăjiturile, cozonacii şi vinul; ca şi pe la alţii”. Ce-au densuşenii numai al lor? “Un obicei cu un cocoş...”
Datini
Obiceiul ni-l desluşeşte primarul comunei, Sorin Dumitru Ştefoni. Îl ştie bine, căci, la iniţiativa lui, acum vreo 10 ani a început a se face din nou. “În prima zi de Paşti, la noi e obiceiul să se facă «alergatul prescurii» şi «împuşcatul cocoşului». Se fac două tabere de «flăcăi» şi e un fel de concurs între ele. Locuitorii se strîng în vatra satului şi dau prescura uneia dintre echipe, în vreme ce cealaltă se duce în capătul satului. Prima echipă va mînca prescura (pîine dospită) pregătită de gospodinele din sat cu cîteva zile înainte ( pîinea e tare şi nu-i deloc uşor s-o mănînce), iar cea de a doua echipă va alerga spre biserică, unde e şi vatra satului. Dacă termină întîi cei cu prescura, atunci ei sînt cîştigătorii. Dacă ajung întîi cei cu alergatul, ei cîştigă”. Drept recompensă, cîştigătorii primesc un cocoş. Şi-aici începe cea de a doua parte a obiceiului, pentru că acest cocoş nu se-mparte între membrii echipei, ci-l primeşte acela care poate să-l împuşte. “E destul de dificil, pentru că se leagă cocoşul cu o sfoară de picior şi capătul sforii e legat de un copac. Cocoşul se mişcă, se zbate şi trebuie să-l nimereşti. Localnicii îşi dovedesc astfel măiestria în mînuirea puştii, sub supravegherea pădurarului şi sub privirile spectatorilor”.
Pupi acri
Pentru un kilogram de făină, se ia un plic de drojdie uscată sau o felie din pachetul de drojdie proaspătă şi se pune la dospit cu zahăr. După ce a dospit, se toarnă peste făină, se adaugă două ouă, un pic de sare, lapte şi zahăr şi se amestecă bine-bine, să nu rămînă cocoloşi. Se face aluatul să fie puţin mai gros decît cel de clătite. Se coc apoi pupii în tigaie. Se consumă de preferinţă calzi, cu zahăr presărat deasupra.
Plăcintă în cuptor
Se pune făina într-un castron şi peste ea: ouă, sare, zahăr, ulei, drojdie dizolvată în prealabil în apă cu zahăr. Se adaugă apoi apă şi lapte, în cantităţi egale şi se frămîntă pînă se obţine un aluat ca de plăcintă. Se lasă la dospit o jumătate de oră, după care se fac plăcinte cu mere, brînză, nucă, rahat sau dulceaţă. Se procedează astfel: se întinde o foaie nu prea mare, se pune umplutura pe o latură a ei şi se rulează. Se unge cu ou bătut sau cu apă şi zahăr, se aşază în tăvi de copt obişnuite şi se dă la cuptor pentru 45 de minute.
Sîngerete
Se face în ziua în care se taie porcul, înainte de Crăciun. Se alege carnea de grăsime, se macină folosind un ciur (o sită) mare la maşina de tocat carne sau se taie mărunt cu cuţitul sau satîrul (înainte vreme, femeile o tăiau “din bardă”, nu o tocau la maşină). Se condimentează cu piper, boia şi cimbru. Se adaugă ceapă tocată şi puţin usturoi. Se frămîntă bine şi se pune în maţe de porc sau în cutişin. Se lasă 2-3 zile şi apoi se pun la fum. După afumare, se ţin la uscat. Se pot păstra timp îndelungat, la rece, şi, dacă e de unde, se mănîncă şi la masa de Paşti.
Sarmale cu păsat
Se pregătesc mai întîi frunzele de varză. Se pun pitoance (bureţi porcini), care au fost fierte bine şi măcinate prin maşina de carne. În loc de orez, se pune păsat. Păsatul se condimentează, se pune în el ceapă măcinată şi prăjită, piper şi sare. Sarmalele se învelesc în frunze de varză acră. În oală se pun varză tăiată, mărar şi cimbru şi sarmalele se aşază deasupra. Peste sarmale se pun iar frunze de varză. Se lasă oala să fiarbă pe îndelete, la foc mic. Acestea sînt sarmalele pentru zilele de post. În sărbători, în loc de pitoance, la sarmale se pune carne, iar printre ele se îndeasă bucăţi de afumătură şi felii de sîngerete.
In Jurnalul National, Jurnalul de bucatarie din 23 aprilie 2008
În zilele Postului cel Mare. Lung drum. Drum lung de la Bucureşti la Densuş, locul unde speram să regăsim o emoţie veche, dinaintea unui monument unic.
Urcăm pe aleea ce duce la biserică, printre prunii şi merii abia zbucniţi în floare. E duminică şi toate sufletele satului sînt adunate între zidurile de piatră netezită de istorii...
Monument UNESCO
“Fără pereche în toată românimea”... Cu asemenea cuvinte exprima Nicolae Iorga admiraţia lui pentru Biserica “Sfîntul Nicolae” din Densuş. Biserică a cărei construcţie istoricul o plasa prin veacul al XVI-lea. Arheologii şi medievaliştii din România şi din lume, care au cercetat monumentul, nu s-au pus încă de acord cu privire la începuturile construcţiei – oricum o datează cu mult înainte, poate prin veacurile XIV, X sau chiar IV-V –, fiind ridicată pe temeliile unor construcţii încă mai vechi.
Iniţial, fusese un monument funerar dedicat generalului roman C.P. Longinus. Pe pietrele care “compun” biserica, poţi citi şi azi vechi inscripţii romane. Longinus fusese luat prizonier de către regele dac Decebal. Pentru ca acesta să nu-l forţeze pe Traian ca, în schimbul său, să îşi retragă armata la sud de Dunăre, Longinus s-a sinucis. În secolele II-III, pe locul monumentului funerar s-a ridicat un templu dedicat zeului Marte. După toate probabilităţile, două sau trei veacuri mai tîrziu (secolele IV-V), acesta a fost transformat în biserică creştină. După unele opinii, această biserică ar fi fost ridicată de goţi, în veacul al IV-lea.
Nu doar istoria aceasta (controversată, pe alocuri) aduce unicitate monumentului, ci şi structura lui arhitecturală. Este compusă dintr-un naos pătrat, cu o absidă semicirculară poziţionată la sud-est, unde se află altarul. Masa altarului este, de fapt, un bloc de piatră adus de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa. În exterior, pronaosul – de formă rectangulară –, este unic prin faptul că nu are acoperiş. Tot exterioară bisericii este şi “tainiţa” sau ascunzătoarea, care avea dublu rol: de adăpost în vremuri de restrişte (război, invazii) şi de spaţiu pentru depozitarea proviziilor.
Sfînta treime
Pictura de secol XV, de factură bizantină, îmbracă cei patru stîlpi de piatră care susţin bolta, în interior. Pictorul a venit de peste munţi, din Ţara Românească, se numea Ştefan, iar viziunea lui – deşi are ca pornire canonul bizantin – este una personală: sfintele şi sfinţii sînt îmbrăcaţi în port popular românesc, cu ii şi bluze cusute cu arnici, cu catrinţe şi iţari.
Reprezentarea Sfintei Treimi (de la Densuş) este una dintre cele mai frumoase picturi ale ortodoxiei, iar după părerea monahului Daniel Stoenescu (fost preot la Densuş, astăzi episcop al românilor din Banatul Sîrbesc) e mai veche cu cîteva decenii decît mai cunoscuta icoană a lui Rubliov de la Zagrosk, de lîngă Moscova (datată 1425), cu care se întrece în frumuseţe.
Ne aplecăm şi noi genunchii, precum cnezii din vechime, în faţa Treimii sacre de la Densuş. Dumnezeu-Tatăl ţine mîinile pe umerii lui Iisus, în vreme ce Duhul Sfînt coboară în chip de porumbel. În biserică, ţăranii locului ascultă, în smerenie, predica. O mînă ni se aşază pe umăr. Tresărim... Ne regăsim, în cimitirul bisericii, printre străbuni şi pîlcuri de toporaşi, cu bătrînul Ion Moca. Densuşean.
Obiceiuri străvechi
Despre biserică, bătrînul ştie că “s-ar fi construit în anul 105. Era un templu, şi-apoi l-au făcut biserică şi de atunci e singura biserică de la noi din sat”. “Cînd eram eu copil” – începe a ne povesti – “acu’ vreo 80 de ani, ţineam postul cît era de lung. Părinţii nu ne dădeau să mîncăm de frupt. Nu se făceau jocuri, nici distracţii, ca acuma... Cînd se apropia Învierea, se colecta grîul de la oameni şi se coceau «paştile» la cetăţeni acasă. Se duceau la biserică miercuri seara şi joi era slujba pentru ele. Duceau oamenii la biserică o pîine din asta şi vin, că şi vinul intra în biserică. Vineri seara veneam la slujbă, iar sîmbătă fiecare se pregătea de Paşti: tăia mielul... La miezul nopţii se făcea slujba de Înviere, iar duminică dimineaţă se împărţeau «paştile», să aibă fiecare la copii, că unii aveau vite, pe deal, şi trebuia să le ducă şi ălora, acolo...” La prînzul de Paşti, tot gospodarul punea pe masă: “supa de miel ori de pasăre, prăjiturile, cozonacii şi vinul; ca şi pe la alţii”. Ce-au densuşenii numai al lor? “Un obicei cu un cocoş...”
Datini
Obiceiul ni-l desluşeşte primarul comunei, Sorin Dumitru Ştefoni. Îl ştie bine, căci, la iniţiativa lui, acum vreo 10 ani a început a se face din nou. “În prima zi de Paşti, la noi e obiceiul să se facă «alergatul prescurii» şi «împuşcatul cocoşului». Se fac două tabere de «flăcăi» şi e un fel de concurs între ele. Locuitorii se strîng în vatra satului şi dau prescura uneia dintre echipe, în vreme ce cealaltă se duce în capătul satului. Prima echipă va mînca prescura (pîine dospită) pregătită de gospodinele din sat cu cîteva zile înainte ( pîinea e tare şi nu-i deloc uşor s-o mănînce), iar cea de a doua echipă va alerga spre biserică, unde e şi vatra satului. Dacă termină întîi cei cu prescura, atunci ei sînt cîştigătorii. Dacă ajung întîi cei cu alergatul, ei cîştigă”. Drept recompensă, cîştigătorii primesc un cocoş. Şi-aici începe cea de a doua parte a obiceiului, pentru că acest cocoş nu se-mparte între membrii echipei, ci-l primeşte acela care poate să-l împuşte. “E destul de dificil, pentru că se leagă cocoşul cu o sfoară de picior şi capătul sforii e legat de un copac. Cocoşul se mişcă, se zbate şi trebuie să-l nimereşti. Localnicii îşi dovedesc astfel măiestria în mînuirea puştii, sub supravegherea pădurarului şi sub privirile spectatorilor”.
Pupi acri
Pentru un kilogram de făină, se ia un plic de drojdie uscată sau o felie din pachetul de drojdie proaspătă şi se pune la dospit cu zahăr. După ce a dospit, se toarnă peste făină, se adaugă două ouă, un pic de sare, lapte şi zahăr şi se amestecă bine-bine, să nu rămînă cocoloşi. Se face aluatul să fie puţin mai gros decît cel de clătite. Se coc apoi pupii în tigaie. Se consumă de preferinţă calzi, cu zahăr presărat deasupra.
Plăcintă în cuptor
Se pune făina într-un castron şi peste ea: ouă, sare, zahăr, ulei, drojdie dizolvată în prealabil în apă cu zahăr. Se adaugă apoi apă şi lapte, în cantităţi egale şi se frămîntă pînă se obţine un aluat ca de plăcintă. Se lasă la dospit o jumătate de oră, după care se fac plăcinte cu mere, brînză, nucă, rahat sau dulceaţă. Se procedează astfel: se întinde o foaie nu prea mare, se pune umplutura pe o latură a ei şi se rulează. Se unge cu ou bătut sau cu apă şi zahăr, se aşază în tăvi de copt obişnuite şi se dă la cuptor pentru 45 de minute.
Sîngerete
Se face în ziua în care se taie porcul, înainte de Crăciun. Se alege carnea de grăsime, se macină folosind un ciur (o sită) mare la maşina de tocat carne sau se taie mărunt cu cuţitul sau satîrul (înainte vreme, femeile o tăiau “din bardă”, nu o tocau la maşină). Se condimentează cu piper, boia şi cimbru. Se adaugă ceapă tocată şi puţin usturoi. Se frămîntă bine şi se pune în maţe de porc sau în cutişin. Se lasă 2-3 zile şi apoi se pun la fum. După afumare, se ţin la uscat. Se pot păstra timp îndelungat, la rece, şi, dacă e de unde, se mănîncă şi la masa de Paşti.
Sarmale cu păsat
Se pregătesc mai întîi frunzele de varză. Se pun pitoance (bureţi porcini), care au fost fierte bine şi măcinate prin maşina de carne. În loc de orez, se pune păsat. Păsatul se condimentează, se pune în el ceapă măcinată şi prăjită, piper şi sare. Sarmalele se învelesc în frunze de varză acră. În oală se pun varză tăiată, mărar şi cimbru şi sarmalele se aşază deasupra. Peste sarmale se pun iar frunze de varză. Se lasă oala să fiarbă pe îndelete, la foc mic. Acestea sînt sarmalele pentru zilele de post. În sărbători, în loc de pitoance, la sarmale se pune carne, iar printre ele se îndeasă bucăţi de afumătură şi felii de sîngerete.
In Jurnalul National, Jurnalul de bucatarie din 23 aprilie 2008
duminică, 6 aprilie 2008
Cu Iisus prin grâu
Undeva in intinsul Campiei Romane, un om si un gest: fermierul s-a indreptat cu pasi largi catre lan, a rupt un spic, l-a frecat intre degete si a dus catre gura boabele de grau. Privindu-l, mi-am amintit de gustul dulceag pe care il avea graul din copilarie si de acelasi gest - al tatalui meu - in holda de aur dintre doua ape. Un om, prin grau...
Poate nu intamplator mi-a fost dat sa descopar, zilele trecute, un tablou intr-o biserica din Bucuresti. In pronaos, ridicand ochii, am fost uimita sa am dinainte o pictura infatisand scena din Biblie cunoscuta ca "Iisus prin grau". Panza e semnata de Svaiter-Cumpana, artist plastic din veacul trecut si, o vreme, profesor la Institutul de Arte Frumoase "Nicolae Grigorescu".
"Iisus mergea prin semanaturi si ucenicii lui smulgeau spice, le frecau cu mainile si mancau" (Luca 6: 1). Iisus si ucenicii lui, hranindu-se cu boabe de grau, comunicau direct cu "viul", caci samanta - "mirabila samanta" blagiana - e sinonima cu "viata". Pentru omul simplu, graul are semnificatii adanci si luminoase. La nivel simbolic, exista o echivalenta intre grau si Iisus, iar mentalitatea romaneasca traditionala ii confera acestuia un loc privilegiat in ordinea lumii: "Foaie verde grau marunt / Cate flori sunt pe pamant / Toate merg la juramant; / Numai spicul graului / Si cu vita vinului / Si cu lemnul Domnului / Zboara-n naltul cerului / Stau in poarta raiului / Si judeca florile / Unde li-s miroasele."
Un om obisnuit din campie - al catulea dintr-un sir de tarani, scolit la oras si intors in sat, sa continue truda stramosilor sai - imi spunea: "Ca sa creasca, graul are nevoie de tot atata timp cat a stat Iisus in pantecele Mariei: 9 luni, de la intai octombrie la intai iulie. Graul este matricea lumii". Iar painea "cea spre fiinta" si painea "Cinei de Taina" e zamislita din cel mai aurit grau si uscata de razele soarelui. Impartind painea, Iisus s-a impartit pe sine si a impartasit cu ucenicii un anumit mod de a fiinta: intru iubire.
"Iar eu parea ca merg in ceata
de ucenici si ucenice,
Si sfaram si eu, pentru cina,
cu palmele-amandoua, spice.
Eram, socot, prea mult al lumii,
si prea putin al vrerii tale
Ca pamanteana grija, Doamne,
m-a-ntarziat, stingher, pe cale.
Pe-acelasi galben grau coboara
acelasi glorios apus,
Dar n-aud vorbele-ti pe care
evenghelistii nu le-au spus.
Trecura veacuri, si cu ele
ca treci din nou mi s-a parut
Si-ti caut umbra luminoasa
in lutul moale s-o sarut."
Nichifor Crainic - "Iisus prin grau"
In Jurnalul National, Jurnalul de bucatarie din 20 iulie 2005
Poate nu intamplator mi-a fost dat sa descopar, zilele trecute, un tablou intr-o biserica din Bucuresti. In pronaos, ridicand ochii, am fost uimita sa am dinainte o pictura infatisand scena din Biblie cunoscuta ca "Iisus prin grau". Panza e semnata de Svaiter-Cumpana, artist plastic din veacul trecut si, o vreme, profesor la Institutul de Arte Frumoase "Nicolae Grigorescu".
"Iisus mergea prin semanaturi si ucenicii lui smulgeau spice, le frecau cu mainile si mancau" (Luca 6: 1). Iisus si ucenicii lui, hranindu-se cu boabe de grau, comunicau direct cu "viul", caci samanta - "mirabila samanta" blagiana - e sinonima cu "viata". Pentru omul simplu, graul are semnificatii adanci si luminoase. La nivel simbolic, exista o echivalenta intre grau si Iisus, iar mentalitatea romaneasca traditionala ii confera acestuia un loc privilegiat in ordinea lumii: "Foaie verde grau marunt / Cate flori sunt pe pamant / Toate merg la juramant; / Numai spicul graului / Si cu vita vinului / Si cu lemnul Domnului / Zboara-n naltul cerului / Stau in poarta raiului / Si judeca florile / Unde li-s miroasele."
Un om obisnuit din campie - al catulea dintr-un sir de tarani, scolit la oras si intors in sat, sa continue truda stramosilor sai - imi spunea: "Ca sa creasca, graul are nevoie de tot atata timp cat a stat Iisus in pantecele Mariei: 9 luni, de la intai octombrie la intai iulie. Graul este matricea lumii". Iar painea "cea spre fiinta" si painea "Cinei de Taina" e zamislita din cel mai aurit grau si uscata de razele soarelui. Impartind painea, Iisus s-a impartit pe sine si a impartasit cu ucenicii un anumit mod de a fiinta: intru iubire.
"Iar eu parea ca merg in ceata
de ucenici si ucenice,
Si sfaram si eu, pentru cina,
cu palmele-amandoua, spice.
Eram, socot, prea mult al lumii,
si prea putin al vrerii tale
Ca pamanteana grija, Doamne,
m-a-ntarziat, stingher, pe cale.
Pe-acelasi galben grau coboara
acelasi glorios apus,
Dar n-aud vorbele-ti pe care
evenghelistii nu le-au spus.
Trecura veacuri, si cu ele
ca treci din nou mi s-a parut
Si-ti caut umbra luminoasa
in lutul moale s-o sarut."
Nichifor Crainic - "Iisus prin grau"
In Jurnalul National, Jurnalul de bucatarie din 20 iulie 2005
vineri, 4 aprilie 2008
Martoră la Ziua Unirii
S-a născut la 2 noiembrie 1904, iar inceputul adolescenţei i-a fost marcat de cel mai important moment al istoriei naţionale: Marea Unire de la Alba-Iulia. Se numeşte Salvina Lazăr şi locuieşte la Stremţ, nu departe de Cetate.
S-au stins şi ecourile celei de-a 89-a sărbătoriri a Unirii Ardealului cu Ţara. La Alba-Iulia, acestea par să fi trecut paşnic, cu căteva "rutine", pe care romănul le-a aşteptat liniştit, convins că nu va trăi emoţii mai mari decăt acum un an, ori doi, ori trei… Fără paradă militară - Albei-Iulia i s-a "refuzat" acest drept in 2007 (prin Cetate circula vorba că "la anul" va fi "marea revanşă" a transilvănenilor, care vor avea un eveniment de zeci de ori mai fastuos decăt al Capitalei) - , "masa populară" a fost cea care a atras mulţimea. Aveam să notăm, de asemenea, penuria de politicieni şi penuria de discursuri. După Te Deum, s-a adresat mulţimii doar IPS Andrei Andreicuţ, Arhiepiscop de Alba-Iulia, a cărui predică de sărbătoare a ţinut şi loc de cuvăntare oficială.
In acest context, am căutat "provocarea jurnalistică" in altă parte, la căţiva zeci de kilometri distanţă de Cetatea Unirii, la Stremţ, pe apa Geoagiului, acolo unde trăieşte cel din urmă martor al celui mai important moment al istoriei naţionale. Era miezul zilei de 1 Decembrie, iar noi intram pe poarta gospodăriei singurului om care putea să ne povestească despre Ziua Marii Uniri, aşa cum a văzut-o cu ochii săi, la 13 ani. Se numeşte Salvina Lazăr, iar mărturia sa e preţioasă, căci noi nu ştim să mai trăiască astăzi cineva dintre cei care au fost de faţă acum 89 de ani.
MARTORUL. Contrar aşteptărilor, centenara Salvina Lazăr este un om in putere, cu o coerenţă a discursului greu de intălnit şi la oamenii cu decenii mai tineri decăt ea. Are ochiul ager (să citească ziarul sau cartea de rugăciuni ori să văre aţa in ac nu este o problemă pentru ea) şi măinile harnice, căci o bună parte a zilei o petrece croşetănd sau impletind. Am găsit-o volubilă, atentă la felul in care se prezintă lumii (şi-a aşezat pălăria inainte de a accepta să inceapă dialogul) şi, mai ales, dornică să-şi impărtăşească amintirile, "tezaurul" pe care l-a adus cu sine, in prezent, din cei o sută şi trei ani de existenţă. O viaţă nu lipsită de urcuşuri şi coborăşuri, de bucurii şi dureri, dar despre care spune că a fost marcată pentru totdeauna de ziua aceea de 1 Decembrie la care a fost martoră.
MÃRTURIA. "Cum a fost cănd cu Marea Unire? Se ducea lumea acolo, la Alba-Iulia, cu mare veselie se ducea. In locul acela, unde a fost serbarea, s-au făcut mari modificări. A fost un lac şi s-a astupat şi s-a făcut nu ştiu ce... Şi tătă lumea să ducea acolo şi le făcea cinste, le dădea la oameni căte-un pup de păine (pup - regionalism: colăcel, păine mică, pregătită in casă - n.r.) şi o cană de vin. Cănile erau de pămănt, smălţuite, şi le dădea să aibă fiecare, să le ţie pe mai mult timp, amintire din ziua aceea. Tătă lumea se ducea pe jos, spre locul acela. Tăţi imbrăcaţi in port naţional. Numai amărăţii, care nu puteau, numai aceea nu se duceau, deşi şi ei tare mult ar fi venit! Altfel, erau de prin tot locul. Şi din Moldova, şi din Muntenia, şi din Oltenia... Era o minune cum n-am mai văzut noi, că păn-atunci numai ungurii făceau sărbătoare şi pe noi nu ne lăsau, că eram ca nişte gunoaie faţă de ei. Ei işi făceau toate poftele, de parcă erau ei stăpăni, dar doară că nu erau, că noi eram, dar tot degeaba, că nu ne lăsau să fim stăpăni la noi acasă. Nu ne lăsau nici să purtăm tricolorul nostru naţional pe piept, numai pe-al lor aveam voie să-l purtăm. Da-n ziua aceea ne-am pus noi tricolorul, cu roşu, cu galben şi albastru..." Bătrăna se opreşte puţin din vorba pe care a spus-o pe nerăsuflate. Vedem in ochii ei, simţim in timbrul vocii cum retrăieşte ziua aceea specială. "E tare, tare demult de-atuncea... Toată lumea cănta şi era veselă. Au ajuns şi ei să aibă ceva al lor, să fie stăpăni! Eram şi noi CINEVA!"
SCHIMBAREA. Cea mai frumoasă zi din viaţă spune şi azi că este cea in care a mers să facă şcoală romănească. "Pe aicea au fost numai unguri şi pănă n-o venit Romănia (a se inţelege prin expresia «a venit Romănia», unirea cu Romănia - n.r.), n-am invăţat romăneşte, ci numai ungureşte. Tata ne-o dat la şcoală la unguri, că... ce era de făcut, atunci? Dacă dădeai copilul la şcoală romănească, asta nu avea valoare nicăierea, nici intr-un birou. Că te intrebau: «Nu ştii ungureşte? De ce nu ştii? De ce n-ai invăţat? Ieşi afară!» Aşa că noi, copiii, mai bine făceam numai ungureşte. Da’ nu ştiam nici matematica s-o judecăm pe romăneşte. Cănd m-am dus la şcoala romănească, la Sibiu, a fost cea mai mare bucurie a mea! Să invăţ limba mea!"
POVEŞTI DE VIAŢÃ…. La Sibiu, Salvina Lazăr a făcut şcoala de menaj. Acolo, pe lăngă romănă, a mai invăţat franceză, germană. Bătrăna de 103 ani este, astfel, poliglotă. A deprins să facă prăjituri nemţeşti (săseşti) - "că acolo, la Sibiu, erau mulţi nemţi atunci" - şi să dactilografieze. Aşa, la 18 ani, cănd "s-o gătat şcoala", lucra la o exploatare forestiră, ca dactilografă. "Dar nu m-o mai lăsat tăticu’ acolo, că aveam mulţi candidaţi aici, cu care să mă căsătoresc". De măritat
s-a măritat insă cu un gospodar de pe la Ploieşti. Unul Gună. Avea in proprietate un teren petrolifer şi-o fabrică de sifoane. O ducea bine, avea casă cu 14 camere, işi făcea hainele la un croitor cunoscut din Ploieşti, "la Iorga", numai că destinul i-a frănt bucuriile. Era război. O maşină plină cu nemţi a trecut peste bărbatul ei şi… s-a dus. (Cu soţul dintăi a avut patru copii. Cel mare (care-a murit) era comandant de navă. I-a murit şi fata. Ii mai trăiesc cei mici - un băiat, la Deva, şi mezinul, in casa căruia stă, la Stremţ. Are 72 de ani. Iar nevastă-sa, Floriţa, ii poartă de grijă bătrănei, ca o noră bună ce-i este). Salvina Lazăr s-a intors in satul natal imediat ce-a rămas văduvă. In casa părintească mai locuia un frate, cu familia lui. "Nu stăteam toţi o dată la masă. Eu stăteam pe un scăunel şi copiii i-am aşezat pe prag, şi acolo măncau... Măncam şi lacrimile-mi curgeau in farfurie." S-a recăsătorit abia la 40 de ani, cu Iacob Lazăr. Şi, poate că aşa a vrut destinul, ea a supravieţuit tuturor.
Floriţa Gună ne spune fel de fel de istorii din viaţa bătrănei. Despre momentul in care a trecut la cultul adventist, despre hotărărea de a mănca mai mult legume şi fructe şi vindecarea miraculoasă de boli grave, imediat ce şi-a schimbat alimentaţia, ori despre oamenii care au iubit-o pe Salvina , in tinereţile ei. "Cănd era la Sibiu, avea un prieten care era profesor. Eugen Costin.
L-am văzut şi eu..." (Aici, bătrăna, curioasă, ne intrerupe: "Mai trăieşte?") "Era prin '64 cănd vine la poartă un domn gătit cu pălărie. «Mă cunoşti?» Şi ea zice: «Nu». (Dar după aia mi-o spus că l-o cunoscut, dar el o inşelat-o cu altă femeie, atunci, la Sibiu, şi n-o mai vrut să-l cunoască.) Şi el scoate din buzunar un pacheţel cu viorele uscate, pe care le ţinea de-atunci, de patruzeci de ani, de cănd ea i le-o trimis lui..."
Peste Stremţ, ca-n toată Alba, ninsese in ajun. In casa Salvinei Lazăr ninge cu amintiri. Despre Marea Sărbătoare a Unirii şi anii ce i-au urmat. Apoi despre ani mai vechi incă. Sărbătorile de iarnă. Cu drumuri innămeţite, pline de cete de copii porniţi cu colindul. Revede chipul "neamurilor şi rudeniilor" care-i călcau pragul casei in zi de duminică ori de Naşterea Domnului. Inţelegem atunci că amintirile ce-o inconjoară sunt mai prezente decăt prezentul.
AMINTIRE
"Şi tătă lumea să ducea acolo şi le făcea cinste, le dădea la oameni căte-un pup de păine şi o cană de vin. Cănile erau de pămănt, smălţuite, şi le dădea să aibă fiecare, să le ţie pe mai mult timp, amintire din ziua aceea"
IN LIMBA ROMĂNÃ…
"Pănă n-o venit Romănia, n-am invăţat romăneşte, ci numai ungureşte. Da’ nu ştiam nici matematica s-o judecăm pe romăneşte. Cănd m-am dus la şcoala romănească, la Sibiu, a fost cea mai mare bucurie a mea! Să invăţ limba mea!"
Salvina Lazăr
In Jurnalul National din 6 decembrie 2007
S-au stins şi ecourile celei de-a 89-a sărbătoriri a Unirii Ardealului cu Ţara. La Alba-Iulia, acestea par să fi trecut paşnic, cu căteva "rutine", pe care romănul le-a aşteptat liniştit, convins că nu va trăi emoţii mai mari decăt acum un an, ori doi, ori trei… Fără paradă militară - Albei-Iulia i s-a "refuzat" acest drept in 2007 (prin Cetate circula vorba că "la anul" va fi "marea revanşă" a transilvănenilor, care vor avea un eveniment de zeci de ori mai fastuos decăt al Capitalei) - , "masa populară" a fost cea care a atras mulţimea. Aveam să notăm, de asemenea, penuria de politicieni şi penuria de discursuri. După Te Deum, s-a adresat mulţimii doar IPS Andrei Andreicuţ, Arhiepiscop de Alba-Iulia, a cărui predică de sărbătoare a ţinut şi loc de cuvăntare oficială.
In acest context, am căutat "provocarea jurnalistică" in altă parte, la căţiva zeci de kilometri distanţă de Cetatea Unirii, la Stremţ, pe apa Geoagiului, acolo unde trăieşte cel din urmă martor al celui mai important moment al istoriei naţionale. Era miezul zilei de 1 Decembrie, iar noi intram pe poarta gospodăriei singurului om care putea să ne povestească despre Ziua Marii Uniri, aşa cum a văzut-o cu ochii săi, la 13 ani. Se numeşte Salvina Lazăr, iar mărturia sa e preţioasă, căci noi nu ştim să mai trăiască astăzi cineva dintre cei care au fost de faţă acum 89 de ani.
MARTORUL. Contrar aşteptărilor, centenara Salvina Lazăr este un om in putere, cu o coerenţă a discursului greu de intălnit şi la oamenii cu decenii mai tineri decăt ea. Are ochiul ager (să citească ziarul sau cartea de rugăciuni ori să văre aţa in ac nu este o problemă pentru ea) şi măinile harnice, căci o bună parte a zilei o petrece croşetănd sau impletind. Am găsit-o volubilă, atentă la felul in care se prezintă lumii (şi-a aşezat pălăria inainte de a accepta să inceapă dialogul) şi, mai ales, dornică să-şi impărtăşească amintirile, "tezaurul" pe care l-a adus cu sine, in prezent, din cei o sută şi trei ani de existenţă. O viaţă nu lipsită de urcuşuri şi coborăşuri, de bucurii şi dureri, dar despre care spune că a fost marcată pentru totdeauna de ziua aceea de 1 Decembrie la care a fost martoră.
MÃRTURIA. "Cum a fost cănd cu Marea Unire? Se ducea lumea acolo, la Alba-Iulia, cu mare veselie se ducea. In locul acela, unde a fost serbarea, s-au făcut mari modificări. A fost un lac şi s-a astupat şi s-a făcut nu ştiu ce... Şi tătă lumea să ducea acolo şi le făcea cinste, le dădea la oameni căte-un pup de păine (pup - regionalism: colăcel, păine mică, pregătită in casă - n.r.) şi o cană de vin. Cănile erau de pămănt, smălţuite, şi le dădea să aibă fiecare, să le ţie pe mai mult timp, amintire din ziua aceea. Tătă lumea se ducea pe jos, spre locul acela. Tăţi imbrăcaţi in port naţional. Numai amărăţii, care nu puteau, numai aceea nu se duceau, deşi şi ei tare mult ar fi venit! Altfel, erau de prin tot locul. Şi din Moldova, şi din Muntenia, şi din Oltenia... Era o minune cum n-am mai văzut noi, că păn-atunci numai ungurii făceau sărbătoare şi pe noi nu ne lăsau, că eram ca nişte gunoaie faţă de ei. Ei işi făceau toate poftele, de parcă erau ei stăpăni, dar doară că nu erau, că noi eram, dar tot degeaba, că nu ne lăsau să fim stăpăni la noi acasă. Nu ne lăsau nici să purtăm tricolorul nostru naţional pe piept, numai pe-al lor aveam voie să-l purtăm. Da-n ziua aceea ne-am pus noi tricolorul, cu roşu, cu galben şi albastru..." Bătrăna se opreşte puţin din vorba pe care a spus-o pe nerăsuflate. Vedem in ochii ei, simţim in timbrul vocii cum retrăieşte ziua aceea specială. "E tare, tare demult de-atuncea... Toată lumea cănta şi era veselă. Au ajuns şi ei să aibă ceva al lor, să fie stăpăni! Eram şi noi CINEVA!"
SCHIMBAREA. Cea mai frumoasă zi din viaţă spune şi azi că este cea in care a mers să facă şcoală romănească. "Pe aicea au fost numai unguri şi pănă n-o venit Romănia (a se inţelege prin expresia «a venit Romănia», unirea cu Romănia - n.r.), n-am invăţat romăneşte, ci numai ungureşte. Tata ne-o dat la şcoală la unguri, că... ce era de făcut, atunci? Dacă dădeai copilul la şcoală romănească, asta nu avea valoare nicăierea, nici intr-un birou. Că te intrebau: «Nu ştii ungureşte? De ce nu ştii? De ce n-ai invăţat? Ieşi afară!» Aşa că noi, copiii, mai bine făceam numai ungureşte. Da’ nu ştiam nici matematica s-o judecăm pe romăneşte. Cănd m-am dus la şcoala romănească, la Sibiu, a fost cea mai mare bucurie a mea! Să invăţ limba mea!"
POVEŞTI DE VIAŢÃ…. La Sibiu, Salvina Lazăr a făcut şcoala de menaj. Acolo, pe lăngă romănă, a mai invăţat franceză, germană. Bătrăna de 103 ani este, astfel, poliglotă. A deprins să facă prăjituri nemţeşti (săseşti) - "că acolo, la Sibiu, erau mulţi nemţi atunci" - şi să dactilografieze. Aşa, la 18 ani, cănd "s-o gătat şcoala", lucra la o exploatare forestiră, ca dactilografă. "Dar nu m-o mai lăsat tăticu’ acolo, că aveam mulţi candidaţi aici, cu care să mă căsătoresc". De măritat
s-a măritat insă cu un gospodar de pe la Ploieşti. Unul Gună. Avea in proprietate un teren petrolifer şi-o fabrică de sifoane. O ducea bine, avea casă cu 14 camere, işi făcea hainele la un croitor cunoscut din Ploieşti, "la Iorga", numai că destinul i-a frănt bucuriile. Era război. O maşină plină cu nemţi a trecut peste bărbatul ei şi… s-a dus. (Cu soţul dintăi a avut patru copii. Cel mare (care-a murit) era comandant de navă. I-a murit şi fata. Ii mai trăiesc cei mici - un băiat, la Deva, şi mezinul, in casa căruia stă, la Stremţ. Are 72 de ani. Iar nevastă-sa, Floriţa, ii poartă de grijă bătrănei, ca o noră bună ce-i este). Salvina Lazăr s-a intors in satul natal imediat ce-a rămas văduvă. In casa părintească mai locuia un frate, cu familia lui. "Nu stăteam toţi o dată la masă. Eu stăteam pe un scăunel şi copiii i-am aşezat pe prag, şi acolo măncau... Măncam şi lacrimile-mi curgeau in farfurie." S-a recăsătorit abia la 40 de ani, cu Iacob Lazăr. Şi, poate că aşa a vrut destinul, ea a supravieţuit tuturor.
Floriţa Gună ne spune fel de fel de istorii din viaţa bătrănei. Despre momentul in care a trecut la cultul adventist, despre hotărărea de a mănca mai mult legume şi fructe şi vindecarea miraculoasă de boli grave, imediat ce şi-a schimbat alimentaţia, ori despre oamenii care au iubit-o pe Salvina , in tinereţile ei. "Cănd era la Sibiu, avea un prieten care era profesor. Eugen Costin.
L-am văzut şi eu..." (Aici, bătrăna, curioasă, ne intrerupe: "Mai trăieşte?") "Era prin '64 cănd vine la poartă un domn gătit cu pălărie. «Mă cunoşti?» Şi ea zice: «Nu». (Dar după aia mi-o spus că l-o cunoscut, dar el o inşelat-o cu altă femeie, atunci, la Sibiu, şi n-o mai vrut să-l cunoască.) Şi el scoate din buzunar un pacheţel cu viorele uscate, pe care le ţinea de-atunci, de patruzeci de ani, de cănd ea i le-o trimis lui..."
Peste Stremţ, ca-n toată Alba, ninsese in ajun. In casa Salvinei Lazăr ninge cu amintiri. Despre Marea Sărbătoare a Unirii şi anii ce i-au urmat. Apoi despre ani mai vechi incă. Sărbătorile de iarnă. Cu drumuri innămeţite, pline de cete de copii porniţi cu colindul. Revede chipul "neamurilor şi rudeniilor" care-i călcau pragul casei in zi de duminică ori de Naşterea Domnului. Inţelegem atunci că amintirile ce-o inconjoară sunt mai prezente decăt prezentul.
AMINTIRE
"Şi tătă lumea să ducea acolo şi le făcea cinste, le dădea la oameni căte-un pup de păine şi o cană de vin. Cănile erau de pămănt, smălţuite, şi le dădea să aibă fiecare, să le ţie pe mai mult timp, amintire din ziua aceea"
IN LIMBA ROMĂNÃ…
"Pănă n-o venit Romănia, n-am invăţat romăneşte, ci numai ungureşte. Da’ nu ştiam nici matematica s-o judecăm pe romăneşte. Cănd m-am dus la şcoala romănească, la Sibiu, a fost cea mai mare bucurie a mea! Să invăţ limba mea!"
Salvina Lazăr
In Jurnalul National din 6 decembrie 2007
Bradul inceputurilor
Călătorim prin Ţara Moţilor, acolo unde bradul se impodobeşte, de-a lungul anului şi de-a lungul vieţii, pentru a marca inceputuri şi treceri.
In Apuseni, astăzi, nu e casă de moţ in care să nu se impodobească - la fel ca oriunde in ţară - bradul de Crăciun. Dar, ne spune Sabin Cioica, un cunoscut culegător de folclor de pe Valea Arieşului - "odinioară, nu la Crăciun, ci la Anul Nou se impodobea bradul! Se puneau in el panglici tricolore şi se aşeza la plug. Mergeau cetele de flăcăi prin sat, cu plugul, cu brad impodobit!".
SIMBOLUL VIEŢII. Sabin Cioica ne atrage atenţia asupra faptului că, in satele din Apuseni, ca şi in toate satele romăne, bradul este "un simbol al vieţii". Se obişnuieşte a se impodobi in toate momentele care semnifică "inceputuri". Brad se face la botez - inceputul vieţii, la nuntă - inceputul unei familii, atunci cănd incepe a se ridica o casă, dar şi la inmormăntare, cănd e inceputul... vieţii veşnice.
"La botez, in doniţele unde se face prima scaldă, printre alte obiecte se pune şi o rămurică de brad, crezăndu-se că nou-născutul va avea o viaţă lungă şi neamul lui va fi nemuritor. Lăngă rămurica de brad se pun căteva monede (ca să fie bogat), boabe de grău (să aibă masa indestulată) ş.a.m.d".
TRICOLORUL. Incă dinainte de Marea Unire de la 1 decembrie 1918, "impodobirea brazilor ritualici a fost un prilej de a aduce tricolorul in Munţii Apuseni". Cu ocazia căsătoriei, pe Valea Arieşului se impodobeşte şi azi "steagul de nuntă", care este de fapt un vărf de brad de care sunt legate panglici tricolore. Iar "Căntecul Miresei", in Ţara Moţilor, era, in vremurile acelea tulburi pentru romăni, nici mai mult nici mai puţin decăt... "Marşul lui Avram Iancu". "Steagul de nuntă" era dus de doi "stegari", care se aflau intotdeauna in locul unde stătea mireasa. Din cănd in cănd, vărful de brad se arunca in sus, pentru ca toată lumea să ştie unde este mireasa in momentul acela.
Un alt brad ritualic este "armindenul de nuntă". "Cu trei zile inainte de nuntă, joia, era adus, intr-un car tras de vite şi mănat de «stegari», un brad falnic. Se curăţa de crengi şi de coajă şi erau lăsate doar căteva ramuri verzi, in vărf. Acolo, sus, se legau un colac şi o sticlă de «jinars». Armindenul se infigea bine in pămănt, in curtea mirilor. In ziua nunţii, cănd alaiul venea de la biserică, se juca o horă in jurul acestui brad, iar cei mai voinici dintre bărbaţi (tineri necăsătoriţi) işi demonstrau «tăria» urcănd pănă in vărful lui. Cine reuşea să ia colacul şi «jinarsul» din armindenul de nuntă era considerat, după tradiţie, bun de insurătoare". Interesant este că acest brad era lăsat in curtea mirilor pănă cănd se credea că dragostea celor doi tineri căsătoriţi a prins rod. Abia atunci se scotea, "dar nu se ardea, ci era dus la marginea unei păduri şi lăsat să-l imbrăţişeze natura", ne spune Sabin Cioica. "Cănd un ciclu se incheie, altul incepe. Şi tot cu brad, impodobit insă cu panglici negre, se marchează sfărşitul vieţii acesteia şi inceputul vieţii veşnice".
Incepănd cu botezul, continuănd cu celelalte momente esenţiale ale vieţii, bradul este străns legat de existenţa omului. Din păcate, pe măsură ce găsim "inlocuitori" pentru brad in ipostaza lui cea mai cunoscută - pomul de Crăciun - pierdem şi semnificaţiile ancestrale ale acestui arbore-frate al omului
ETIMOLOGIE DACICÃ…. Folcloristul consideră că legătura omului de la munte cu bradul "vine din adănc de istorie". Insăşi cuvăntul - "considerat a fi unul dintre cele aproximativ 150 de cuvinte ale limbii romăne care se crede că sunt de origine dacică" - prin rezistenţa lui in timp, ne vorbeşte despre perenitatea acestei relaţii. Bradul este "fratele" moţului, care i-a inchinat, i-a "trăgănat" doine de dor: "Toată lumea ştie-a cănta/ Numai nu ştie-a trăgăna/ Ca codrul şi ca badea./ Codrul zice-a bradului,/ Badea zice-a dorului..."
In Jurnalul National, Editia Speciala din 27 decembrie 2007
In Apuseni, astăzi, nu e casă de moţ in care să nu se impodobească - la fel ca oriunde in ţară - bradul de Crăciun. Dar, ne spune Sabin Cioica, un cunoscut culegător de folclor de pe Valea Arieşului - "odinioară, nu la Crăciun, ci la Anul Nou se impodobea bradul! Se puneau in el panglici tricolore şi se aşeza la plug. Mergeau cetele de flăcăi prin sat, cu plugul, cu brad impodobit!".
SIMBOLUL VIEŢII. Sabin Cioica ne atrage atenţia asupra faptului că, in satele din Apuseni, ca şi in toate satele romăne, bradul este "un simbol al vieţii". Se obişnuieşte a se impodobi in toate momentele care semnifică "inceputuri". Brad se face la botez - inceputul vieţii, la nuntă - inceputul unei familii, atunci cănd incepe a se ridica o casă, dar şi la inmormăntare, cănd e inceputul... vieţii veşnice.
"La botez, in doniţele unde se face prima scaldă, printre alte obiecte se pune şi o rămurică de brad, crezăndu-se că nou-născutul va avea o viaţă lungă şi neamul lui va fi nemuritor. Lăngă rămurica de brad se pun căteva monede (ca să fie bogat), boabe de grău (să aibă masa indestulată) ş.a.m.d".
TRICOLORUL. Incă dinainte de Marea Unire de la 1 decembrie 1918, "impodobirea brazilor ritualici a fost un prilej de a aduce tricolorul in Munţii Apuseni". Cu ocazia căsătoriei, pe Valea Arieşului se impodobeşte şi azi "steagul de nuntă", care este de fapt un vărf de brad de care sunt legate panglici tricolore. Iar "Căntecul Miresei", in Ţara Moţilor, era, in vremurile acelea tulburi pentru romăni, nici mai mult nici mai puţin decăt... "Marşul lui Avram Iancu". "Steagul de nuntă" era dus de doi "stegari", care se aflau intotdeauna in locul unde stătea mireasa. Din cănd in cănd, vărful de brad se arunca in sus, pentru ca toată lumea să ştie unde este mireasa in momentul acela.
Un alt brad ritualic este "armindenul de nuntă". "Cu trei zile inainte de nuntă, joia, era adus, intr-un car tras de vite şi mănat de «stegari», un brad falnic. Se curăţa de crengi şi de coajă şi erau lăsate doar căteva ramuri verzi, in vărf. Acolo, sus, se legau un colac şi o sticlă de «jinars». Armindenul se infigea bine in pămănt, in curtea mirilor. In ziua nunţii, cănd alaiul venea de la biserică, se juca o horă in jurul acestui brad, iar cei mai voinici dintre bărbaţi (tineri necăsătoriţi) işi demonstrau «tăria» urcănd pănă in vărful lui. Cine reuşea să ia colacul şi «jinarsul» din armindenul de nuntă era considerat, după tradiţie, bun de insurătoare". Interesant este că acest brad era lăsat in curtea mirilor pănă cănd se credea că dragostea celor doi tineri căsătoriţi a prins rod. Abia atunci se scotea, "dar nu se ardea, ci era dus la marginea unei păduri şi lăsat să-l imbrăţişeze natura", ne spune Sabin Cioica. "Cănd un ciclu se incheie, altul incepe. Şi tot cu brad, impodobit insă cu panglici negre, se marchează sfărşitul vieţii acesteia şi inceputul vieţii veşnice".
Incepănd cu botezul, continuănd cu celelalte momente esenţiale ale vieţii, bradul este străns legat de existenţa omului. Din păcate, pe măsură ce găsim "inlocuitori" pentru brad in ipostaza lui cea mai cunoscută - pomul de Crăciun - pierdem şi semnificaţiile ancestrale ale acestui arbore-frate al omului
ETIMOLOGIE DACICÃ…. Folcloristul consideră că legătura omului de la munte cu bradul "vine din adănc de istorie". Insăşi cuvăntul - "considerat a fi unul dintre cele aproximativ 150 de cuvinte ale limbii romăne care se crede că sunt de origine dacică" - prin rezistenţa lui in timp, ne vorbeşte despre perenitatea acestei relaţii. Bradul este "fratele" moţului, care i-a inchinat, i-a "trăgănat" doine de dor: "Toată lumea ştie-a cănta/ Numai nu ştie-a trăgăna/ Ca codrul şi ca badea./ Codrul zice-a bradului,/ Badea zice-a dorului..."
In Jurnalul National, Editia Speciala din 27 decembrie 2007
Sărbători haiduceşti in Poiană
Poiana Braşov este pregătită să intămpine sărbătorile Noului An, in decorul hibernal unic.
Pentru Viorel Nica, managerul celui mai cunoscut restaurant din Poiana Braşov, Sărbătorile din copilărie ies la suprafaţă, in fiecare an, cu lumina şi parfumul lor speciale: "Le aşteptam, zi şi noapte. La Rucăr, acasă la noi, mama, in postul Crăciunului, spăla vasele bine cu leşie de săpun, să nu mai fie urmă de măncare de frupt pe ele. Şi măncam numai de post. De aceea, abia aşteptam să tăiem porcul", ne mărturiseşte. "Noi, copiii, curăţam usturoiul. Tăiam lemnele, subţiri-subţiri..., să iasă şoriciul bun. Ne uitam cum ninge şi ne bucuram de fiecare clipă şi abia aşteptam să pornim pe la case, cu colinda".
INCEPUTURI. Restaurantul e plin de lume - căte un V.I.P. pătrunde in spaţiul inundat de lumină, dar alta decăt cea a rampei, o lumină care nu copleşeşte, ci măngăie. Viorel Nica este atent la fiecare om care intră, la fiecare gest, făcănd mici semne discrete ospătarilor. Toată lumea trebuie să fie mulţumită. Din cănd in cănd işi găseşte vreme să treacă pe la noi şi să răspundă intrebărilor. Interviul se leagă sincopat, orele trec…, dar pănă la urmă avem o poveste, mai multe poveşti...
A inceput la 11 ani. "Prima oară eram picolaş la ARO", ne spune. I-a fost drag de meserie şi, in căţiva ani, a trecut de toate treptele. Şi-a făcut şcoala, liceul şi postliceala pentru manageri in alimentaţie publică. In '69, a fost numit şef de unitate chiar la "colibă" Locul il cunoştea foarte bine. Lucrase acolo incă de la infiinţarea "localului", in 1956. Chiar dacă a mai trecut, o vreme, şi pe la alte restaurante, mai bine de o jumătate de veac destinul lui s-a impletit cu cel al Colibei Haiducilor.
De fapt, de unde vine numele? "Unchiul meu, Şerbănică Andreescu, fratele mamei, care era director la ONT Carpaţi Braşov, a fost cel care a vrut să-i readucă in atenţie pe daci, pe haiduci… Nenea Şerban a chemat un arhitect, s-a orientat după Muzeul Satului şi a incercat să facă locul să arate cam cum era pe vremea haiducilor". De altfel, sunt multe teme de la Muzeul Satului care se regăsesc in restaurant şi in imprejurimile lui.
Ideea nu apăruse insă de niciunde. Exista, undeva, o poveste din copilărie, cu haiduci care băntuiseră munţii şi văile, intre Rucăr şi Bran… Mai există şi alte poveşti, de familie. "In copilărie", ne povesteşte Viorel Nica, "părinţii nu ne prea lăsau să vorbim orice. Că părinţii tatei au fost naţionalizaţi şi voiau să-l naţionalizeze şi pe tata (evident, vorbim de naţionalizarea unor bunuri aflate in proprietate - n.r.), iar nouă ne era foarte greu, că eram nouă copii. Tata a fugit in munţi, cu alţi vecini care aveau familii mari. Nu dormea noaptea pe-acasă. Pănă la urmă, a zis primarul: «Pe ăsta să-l lăsăm in pace, că are familie»! Şi tata s-a intors acasă"
HAIDUCUL - CONCEPT GASTRONOMIC. In ce fel se poate plia meniul unui restaurant cu specific romănesc pe ideea aceasta - la fel de romănească - a haiduciei? "Facem măncarea cum se gătea la noi, la ţară. Oaspeţii sunt primiţi cu foc de tabără, cu slăninuţă la frigare, cu mititei, cărnăciori, chiar şi cu un batal la proţap. Nu lipseşte o ţuiculiţă fiartă". Instrumentiştii căntă melodii din zona aceea de graniţă a Carpaţilor Meridionali, dintre Ardeal şi Muntenia. Şi, uneori, căntă "Radu mamii"... Vioara spune, fără cuvinte, povestea mamei care-şi caută feciorul, un haiduc hăituit de poteră... Iar după ce intri in "coliba" - mult lărgită in ultimele două decenii - ai de ales din lunga listă de bucate. La loc de cinste: preparatele din carne de porc. Apoi, cele de fazan. După aceea, toate celelalte ştiute de prin gospodăriile de munte din Braşov şi din Muscel. Fiindcă Viorel Nica şi-a adus reţetarul "de-acasă": "Facem şi noi cărnaţi şi caltaboşi, şi de toate, dar parcă nu sunt cum le făcea mama... Carnea pentru cărnaţi eu şi-acu, n-o dau prin maşina de tocat, ci o tai cu barda, cu satărul. Dar ştiţi ce vreau să fac acum? Să mă duc la mama, la Rucăr - are 84 de ani, mulţi să-i dea Dumnezeu inainte - , vreau să mă duc la ea şi să iau reţeta de «moş». E, aşa, un fel de caltaboş. Dar numai ea ştie reţeta adevărată... Il fierbe in zeamă de varză... Şi nici nu vă-nchipuiţi căt de gustos poate fi!" Ce alte bucate se mai gătesc in bucătăria haiducilor din Poiană? Multe ciorbe, acrite cu zeamă de varză. Apoi: cărnaţi din vănat, piept ardelenesc cu slănină crestată şi rumenită la grătar, pastramă de porc, dar şi de urs, piftie de urs, muşchi de urs la grătar… Din mistreţ se face pastramă afumată, iar căprioara e folosită pentru feluri de măncare mai delicate, cu sos de ciuperci sau cu praz copt şi muguri de porumb, ori in sos de vişine.
COLINDA PUTERNICILOR VREMII. "Cum erau Sărbătorile aici, in vremea comuniştilor? Păi, revelioane se făceau, dar erau mai restrănse. Se făcea şi brad, dar nu chiar de Crăciun, a doua zi se făcea. Aşa erau legile atunci" Acum, bradul se face la timpul lui. Şi vin colindătorii… De pe la Sfăntul Neculai incep să vină cetele şi-o duc tot aşa pănă la Sfăntul Ion. Inainte vreme, altfel de "colindători" veneau. Nu era săptămănă să nu treacă două-trei delegaţii oficiale. Străinii erau plimbaţi pănă la Colibă, să vadă locul, să guste din bucate, să-şi facă o imagine despre folclorul romănesc. Unii politicieni din trecut ajungeau aici şi "neoficial". "Venea şi Maurer. Venea şi Gheorghiu-Dej... vedeţi foişorul acela? Pentru Maurer a fost făcut. Era unul mai vechi, dar a fost demolat şi ridicat ăsta in locul lui. Cănd il intrebau «băieţii» unde vrea să meargă, el zicea: «Du-mă la Viorel, la Colibă, să pot mănca romăneşte!»". Vin şi mai marii zilei de azi să mănănce "la Viorel" De-o jumătate de secol, cea mai gustoasă măncare din Poiană tot aici se pare că se găteşte. Insă nu doar politicienilor le place "să mănănce romăneşte". "Ultima dată cănd a fost Doina Badea aici, inainte de cutremur, am făcut poze, ia, la căpiţe, acolo... Ii plăceau tocăniţa de miel, sarmalele. Iar primăvara, in post, venea să-i fac ciorbă de urzici".
Străinii, ca şi romănii plecaţi in străinătate, nu ocolesc nici ei locul acesta care atrage ca un magnet. "Eu le zic, că ştiu că-s umblaţi prin lume: «haideţi să vă fac şi ceva franţuzesc!»... «Nu, nea Viorele», zic ei, «dă-ne o piftie, o tobă, dă-ne un caltaboş, dă-ne şorici, dă-ne jumări, dă-ne slănină cu ceapă...» Iar cănd se ridică de la masă, imi spun: «Nea Viorele, vezi de-mi pune şi mie ceva la pachet, că abia aştept să-i duc şi nevestei, să duc şi alor mei. Te rog frumos, ştiu, nu prea am voie să iau, dar văd eu cum mă descurc!... Pune-mi o zacuscă, murături...»".
Murăturile sunt, de altfel, marea atracţie a locului. "Mama m-a invăţat să pun murături", ne mărturiseşte, cu ochii sclipind. "Imi place să le fac in fiecare an, aşa, frumoase. Să sculptez in morcov, in ridiche, in ţelină... Să le scriu oamenilor urări: Romănia, Noi suntem romăni!, Vă dorim sănătate!, Bună dimineaţa! La Mulţi Ani! - sunt urările tradiţionale", mărturiseşte Viorel Nica.
In Jurnalul National, Editia Speciala din 27 decembrie 2007
Pentru Viorel Nica, managerul celui mai cunoscut restaurant din Poiana Braşov, Sărbătorile din copilărie ies la suprafaţă, in fiecare an, cu lumina şi parfumul lor speciale: "Le aşteptam, zi şi noapte. La Rucăr, acasă la noi, mama, in postul Crăciunului, spăla vasele bine cu leşie de săpun, să nu mai fie urmă de măncare de frupt pe ele. Şi măncam numai de post. De aceea, abia aşteptam să tăiem porcul", ne mărturiseşte. "Noi, copiii, curăţam usturoiul. Tăiam lemnele, subţiri-subţiri..., să iasă şoriciul bun. Ne uitam cum ninge şi ne bucuram de fiecare clipă şi abia aşteptam să pornim pe la case, cu colinda".
INCEPUTURI. Restaurantul e plin de lume - căte un V.I.P. pătrunde in spaţiul inundat de lumină, dar alta decăt cea a rampei, o lumină care nu copleşeşte, ci măngăie. Viorel Nica este atent la fiecare om care intră, la fiecare gest, făcănd mici semne discrete ospătarilor. Toată lumea trebuie să fie mulţumită. Din cănd in cănd işi găseşte vreme să treacă pe la noi şi să răspundă intrebărilor. Interviul se leagă sincopat, orele trec…, dar pănă la urmă avem o poveste, mai multe poveşti...
A inceput la 11 ani. "Prima oară eram picolaş la ARO", ne spune. I-a fost drag de meserie şi, in căţiva ani, a trecut de toate treptele. Şi-a făcut şcoala, liceul şi postliceala pentru manageri in alimentaţie publică. In '69, a fost numit şef de unitate chiar la "colibă" Locul il cunoştea foarte bine. Lucrase acolo incă de la infiinţarea "localului", in 1956. Chiar dacă a mai trecut, o vreme, şi pe la alte restaurante, mai bine de o jumătate de veac destinul lui s-a impletit cu cel al Colibei Haiducilor.
De fapt, de unde vine numele? "Unchiul meu, Şerbănică Andreescu, fratele mamei, care era director la ONT Carpaţi Braşov, a fost cel care a vrut să-i readucă in atenţie pe daci, pe haiduci… Nenea Şerban a chemat un arhitect, s-a orientat după Muzeul Satului şi a incercat să facă locul să arate cam cum era pe vremea haiducilor". De altfel, sunt multe teme de la Muzeul Satului care se regăsesc in restaurant şi in imprejurimile lui.
Ideea nu apăruse insă de niciunde. Exista, undeva, o poveste din copilărie, cu haiduci care băntuiseră munţii şi văile, intre Rucăr şi Bran… Mai există şi alte poveşti, de familie. "In copilărie", ne povesteşte Viorel Nica, "părinţii nu ne prea lăsau să vorbim orice. Că părinţii tatei au fost naţionalizaţi şi voiau să-l naţionalizeze şi pe tata (evident, vorbim de naţionalizarea unor bunuri aflate in proprietate - n.r.), iar nouă ne era foarte greu, că eram nouă copii. Tata a fugit in munţi, cu alţi vecini care aveau familii mari. Nu dormea noaptea pe-acasă. Pănă la urmă, a zis primarul: «Pe ăsta să-l lăsăm in pace, că are familie»! Şi tata s-a intors acasă"
HAIDUCUL - CONCEPT GASTRONOMIC. In ce fel se poate plia meniul unui restaurant cu specific romănesc pe ideea aceasta - la fel de romănească - a haiduciei? "Facem măncarea cum se gătea la noi, la ţară. Oaspeţii sunt primiţi cu foc de tabără, cu slăninuţă la frigare, cu mititei, cărnăciori, chiar şi cu un batal la proţap. Nu lipseşte o ţuiculiţă fiartă". Instrumentiştii căntă melodii din zona aceea de graniţă a Carpaţilor Meridionali, dintre Ardeal şi Muntenia. Şi, uneori, căntă "Radu mamii"... Vioara spune, fără cuvinte, povestea mamei care-şi caută feciorul, un haiduc hăituit de poteră... Iar după ce intri in "coliba" - mult lărgită in ultimele două decenii - ai de ales din lunga listă de bucate. La loc de cinste: preparatele din carne de porc. Apoi, cele de fazan. După aceea, toate celelalte ştiute de prin gospodăriile de munte din Braşov şi din Muscel. Fiindcă Viorel Nica şi-a adus reţetarul "de-acasă": "Facem şi noi cărnaţi şi caltaboşi, şi de toate, dar parcă nu sunt cum le făcea mama... Carnea pentru cărnaţi eu şi-acu, n-o dau prin maşina de tocat, ci o tai cu barda, cu satărul. Dar ştiţi ce vreau să fac acum? Să mă duc la mama, la Rucăr - are 84 de ani, mulţi să-i dea Dumnezeu inainte - , vreau să mă duc la ea şi să iau reţeta de «moş». E, aşa, un fel de caltaboş. Dar numai ea ştie reţeta adevărată... Il fierbe in zeamă de varză... Şi nici nu vă-nchipuiţi căt de gustos poate fi!" Ce alte bucate se mai gătesc in bucătăria haiducilor din Poiană? Multe ciorbe, acrite cu zeamă de varză. Apoi: cărnaţi din vănat, piept ardelenesc cu slănină crestată şi rumenită la grătar, pastramă de porc, dar şi de urs, piftie de urs, muşchi de urs la grătar… Din mistreţ se face pastramă afumată, iar căprioara e folosită pentru feluri de măncare mai delicate, cu sos de ciuperci sau cu praz copt şi muguri de porumb, ori in sos de vişine.
COLINDA PUTERNICILOR VREMII. "Cum erau Sărbătorile aici, in vremea comuniştilor? Păi, revelioane se făceau, dar erau mai restrănse. Se făcea şi brad, dar nu chiar de Crăciun, a doua zi se făcea. Aşa erau legile atunci" Acum, bradul se face la timpul lui. Şi vin colindătorii… De pe la Sfăntul Neculai incep să vină cetele şi-o duc tot aşa pănă la Sfăntul Ion. Inainte vreme, altfel de "colindători" veneau. Nu era săptămănă să nu treacă două-trei delegaţii oficiale. Străinii erau plimbaţi pănă la Colibă, să vadă locul, să guste din bucate, să-şi facă o imagine despre folclorul romănesc. Unii politicieni din trecut ajungeau aici şi "neoficial". "Venea şi Maurer. Venea şi Gheorghiu-Dej... vedeţi foişorul acela? Pentru Maurer a fost făcut. Era unul mai vechi, dar a fost demolat şi ridicat ăsta in locul lui. Cănd il intrebau «băieţii» unde vrea să meargă, el zicea: «Du-mă la Viorel, la Colibă, să pot mănca romăneşte!»". Vin şi mai marii zilei de azi să mănănce "la Viorel" De-o jumătate de secol, cea mai gustoasă măncare din Poiană tot aici se pare că se găteşte. Insă nu doar politicienilor le place "să mănănce romăneşte". "Ultima dată cănd a fost Doina Badea aici, inainte de cutremur, am făcut poze, ia, la căpiţe, acolo... Ii plăceau tocăniţa de miel, sarmalele. Iar primăvara, in post, venea să-i fac ciorbă de urzici".
Străinii, ca şi romănii plecaţi in străinătate, nu ocolesc nici ei locul acesta care atrage ca un magnet. "Eu le zic, că ştiu că-s umblaţi prin lume: «haideţi să vă fac şi ceva franţuzesc!»... «Nu, nea Viorele», zic ei, «dă-ne o piftie, o tobă, dă-ne un caltaboş, dă-ne şorici, dă-ne jumări, dă-ne slănină cu ceapă...» Iar cănd se ridică de la masă, imi spun: «Nea Viorele, vezi de-mi pune şi mie ceva la pachet, că abia aştept să-i duc şi nevestei, să duc şi alor mei. Te rog frumos, ştiu, nu prea am voie să iau, dar văd eu cum mă descurc!... Pune-mi o zacuscă, murături...»".
Murăturile sunt, de altfel, marea atracţie a locului. "Mama m-a invăţat să pun murături", ne mărturiseşte, cu ochii sclipind. "Imi place să le fac in fiecare an, aşa, frumoase. Să sculptez in morcov, in ridiche, in ţelină... Să le scriu oamenilor urări: Romănia, Noi suntem romăni!, Vă dorim sănătate!, Bună dimineaţa! La Mulţi Ani! - sunt urările tradiţionale", mărturiseşte Viorel Nica.
In Jurnalul National, Editia Speciala din 27 decembrie 2007
miercuri, 2 aprilie 2008
Cu paprika şi cu palincă
Veniţi la Balvanyos să taie porcul în februarie, maghiarii au excelat prin estetica produselor din carne. Nu erau ele chiar toate pregătite la faţa locului (cum cere regulamentul concursului) dar, până la urmă, au convins juriul că merită marele premiu, cu atât mai mult că erau venite şi de departe. Comuna Gádoros – Ungaria e, de altfel, înfrăţită cu Turia-Balvanyos. Într-o lume a hamburgerului, ideea de a răspunde provocării româneşti de Pomana Porcului le-a surâs maghiarilor, cărora le-au cam plăcut obiceiurile noastre, de la înjunghierea animalului până la fiertul caltaboşului şi afumarea slăninii. O recunoaştea şi primarul, Prozlik Laszlo, care ne spunea că patronează, în ţara sa, un concurs asemănător celui de la Balvanyos.
Preparate originale
Ce au arătat, original, ungurii, la Balvanyos? “În primul rând, ceva care nu se face în România: la Gádoros, se taie porcul, se strânge sângele, apoi carnea se taie în bucăţi şi, cu foarte multă ceapă, se face un fel de paprikas foarte gustos”, spune Prozlik Laszlo. Atilla Daragus ne tălmăceşte şi el: “De fapt, ei când vin în România nu pun aşa de multe arome picante, ca în Ungaria. Ei vin mereu cu un ceaun în care fac ceva care nu e nici tocană, nici paprika; e un fel de carne cu multă ceapă, în care nu se pune apă, ci se fierbe carnea în zeama ei, cu puţin vin”. Există o prejudecată potrivit căreia toate preparatele care vin din Ungaria sunt foarte condimentate şi roşii; la Balvanyos am văzut însă şi caltaboşul cu orez şi ficat, fără paprika!
Mulţi români se gândesc, forţat, la schimbarea metodei de tăiere a porcului; de aici şi interesul, la Balvanyos, pentru felul în care ungurii fac asomarea. Aceştia, chiar şi înainte de a intra în Uniunea Europeană, omorau porcul prin electrocutare sau prin împuşcare. “Dar, Doamne fereşte, ţinea să precizeze primarul din Gádoros, nu pentru că cineva de la Bruxelles ar fi dat ordin să se facă aşa…”
Interculturalitate
“Concursurile acestea sunt importante, pentru că reunesc oameni de pretutindeni în jurul unei pasiuni comune. Ei învaţă unii de la alţii experienţe pe care le probează în comunităţile de unde vin. Am văzut, de exemplu, un profesor, rectorul unei universităţi din Bucureşti, care susţinea un dialog aprins despre producerea vinului cu cineva din echipa ungară. Fie şi numai faptul că oamenii gustă unii de la alţii şi se întreabă cum au fost făcute produsele înseamnă o îmbogăţire a gusturilor şi, totodată, un gest cu valoare culturală nebănuită”, mărturiseşte Kozner Imre – învăţător, Gádoros, Ungaria.
Preparate originale
Ce au arătat, original, ungurii, la Balvanyos? “În primul rând, ceva care nu se face în România: la Gádoros, se taie porcul, se strânge sângele, apoi carnea se taie în bucăţi şi, cu foarte multă ceapă, se face un fel de paprikas foarte gustos”, spune Prozlik Laszlo. Atilla Daragus ne tălmăceşte şi el: “De fapt, ei când vin în România nu pun aşa de multe arome picante, ca în Ungaria. Ei vin mereu cu un ceaun în care fac ceva care nu e nici tocană, nici paprika; e un fel de carne cu multă ceapă, în care nu se pune apă, ci se fierbe carnea în zeama ei, cu puţin vin”. Există o prejudecată potrivit căreia toate preparatele care vin din Ungaria sunt foarte condimentate şi roşii; la Balvanyos am văzut însă şi caltaboşul cu orez şi ficat, fără paprika!
Mulţi români se gândesc, forţat, la schimbarea metodei de tăiere a porcului; de aici şi interesul, la Balvanyos, pentru felul în care ungurii fac asomarea. Aceştia, chiar şi înainte de a intra în Uniunea Europeană, omorau porcul prin electrocutare sau prin împuşcare. “Dar, Doamne fereşte, ţinea să precizeze primarul din Gádoros, nu pentru că cineva de la Bruxelles ar fi dat ordin să se facă aşa…”
Interculturalitate
“Concursurile acestea sunt importante, pentru că reunesc oameni de pretutindeni în jurul unei pasiuni comune. Ei învaţă unii de la alţii experienţe pe care le probează în comunităţile de unde vin. Am văzut, de exemplu, un profesor, rectorul unei universităţi din Bucureşti, care susţinea un dialog aprins despre producerea vinului cu cineva din echipa ungară. Fie şi numai faptul că oamenii gustă unii de la alţii şi se întreabă cum au fost făcute produsele înseamnă o îmbogăţire a gusturilor şi, totodată, un gest cu valoare culturală nebănuită”, mărturiseşte Kozner Imre – învăţător, Gádoros, Ungaria.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)