PHOCAEA, CETATEA IONIENILOR

Cocoşul şi foca mediteraneană sunt simbolurile oraşului Foça, la care se făcea referire şi în legendele lui Homer. Foça, port şi aşezare de coastă, se numea în timpurile străvechi Phocaea. În vremea lui Alexandru cel Mare, cetetea se afla sub stăpânirea perşilor. A fost capturată de genovezi în secolul al XIII-lea şi apoi de către otomani, în 1455, în timpul sultanului Mahomed Cuceritorul.Artefactele arheologice descoperite aici arată că istoria aşezării datează încă din anul 2000 î.Hr. Popoarele care fugeau din calea migraţiilor egeene şi a ocupaţiilor dorice s-au stabilit în vestul Anatoliei, între aceştia şi ionienii, care s-au stabilit în Foça. În secolul al XI-lea î.Hr., ei au construit un zid de apărare în jurul oraşului. Conform lui Homer, oamenii din erau buni navigatori, ei făceau cele mai lungi călătorii pe mare, ajungând chiar până la Marea Adriatică, în Etruria (pe coastele Italiei de azi) şi Iberia (pe coastele Spaniei de azi). Fiind unul dintre cele 12 oraşe ioniene, a stabilit relaţii comerciale cu cetăţile Naucratis din Egipt. Au format alianţe militare cu Miletul, au contribuit la formarea cetăţilor antice Lampsakos (Lapseki) din strâmtoarea Dardanele şi Amisos (Samsun) pe coasta Mării Negre. Ionienii din Foça au fondat şi colonii, în perioada 600 î.Hr., printre care cele mai importante numărându-se Massalia – actualul Marseille, Franţa -, Alalia, pe insula Corsica, şi Methymna, în Mytilene (insula Lesbos). În secolul VII î.Hr., Phocaea se bucura de o importanţă şi influenţă aparte, fiind unul dintre oraşele de pe “Drumul Regelui”. Acesta începea din oraşul Susa (Iranul de astăzi), trecea prin Sardes şi ajungea în Phocaea, după ce trecea prin cetatea Efesului. Herodot, supranumit şi “părintele istoriei”, descria Phocaea, care se dezvoltase substanţial după secolul VII î.Hr., ca fiind o cetate care progresează mult în comerţul pe mare, transportând oameni şi mărfuri de-a lungul şi de-a latul Mediteranei, pe nave cu 50 de vâslaşi, capabile să ducă 500 de persoane. Phocaea a fost şi primul oraş din Ionia care a bătut monede imprimate. Acestea îi ilustrau pe Zeus, Hera, Hercule şi Hermes, pe o faţă, iar pe revers erau imprimate creaturi mitologice cu cap de vultur sau de cal, precum şi grifoni. Astăzi, un orăşel patriarhal, situat nu departe de Izmir (vechea Smyrna) şi suficient de aproape pentru a permite o “expediţie” din partea turiştilor aflaţi în vacanţă în marile staţiuni egeene, precum Kuşadasi, Marmaris sau chiar Fethye, Foça posedă numeroase monumente istorice şi arhitecturale ce merită a fi văzute. Unele dintre acestea sunt rămăşiţe ale prosperei cetăţi ioniene. Altele povestesc despre perioada stăpânirilor persane, bizantine, selgiucide, genoveze sau otomane. Printre atracţiile turistice din Foça se numără: Stâncile Sirenei, Baia Satanei, un mormânt persan (situat la 7 km de Foça, pe autostrada Izmir, sculptat dintr-un singur bloc de piatră), Castelul Celor Cinci porţi (genovez), un castel din perioada otomană, Moscheea Fatih, Moscheea Kayalar, Moscheea Kafiz Süleyman şi cimitirul otoman. Se pot vedeza caracteristici ale arhitecturii egeene chiar şi la unele clădiri ale oraşului. Citeste mai mult pe Presa de turism.

Un lunch in Nepal

Rar am cunoscut o persoana ca prof. dr. Ovidiu Bojor! Octogenar – varsta la care multi semeni nu mai concureaza cu timpul, de o simplitate cuceritoare si un bun-simt mostenite din Maramuresul bunicilor sai, omul acesta aduce cu sine experienta anilor petrecuti la poalele Himalayei. Expert al Natiunilor Unite pentru programele de dezvoltare industriala, doctorul-farmacist a participat la numeroase misiuni in Asia (India, Tibet, Nepal), de unde s-a intors cu o descoperire ce-ar fi putut sa-i aduca Premiul Nobel. Despre ce este vorba? In cursul expeditiilor, el a observat ca in zonele de munte oamenii nu sufera de diabet. Urmarindu-le alimentatia curenta, a remarcat consumul de castravete asiatic, un soi amar, dupa care simteau imediat nevoia de zahar. Astfel, Ovidiu Bojor a descoperit insulina vegetala, extrasa din castravetele amar! Recuperare meritorie pentru memoria inaintasului sau, inventatorul insulinei sintetice, Nicolae Paulescu, cel care a pierdut Premiul Nobel dintr-o eroare birocratica. Insulina vegetala, sub forma medicamentului denumit INSUVEG, a devenit un panaceu pentru milioane de bolnavi carora Ovidiu Bojor le scrie, astazi, despre cum sa manance pentru a trai pana la adanci batraneti. In ultima sa carte, intitulata “Pledoarie pentru viata lunga”, citim despre cele sapte elemente care prelungesc existenta. Primul este alimentatia. Profesorul Ovidiu Bojor a descoperit insulina vegetala studiind alimentatia traditionala nepaleza. Citeste mai mult in articolul Un lunch in Nepal, cu prof. dr. Ovidiu Bojor, pe Vacantierul.

SATUL CIURULEASA. PAȘAPORT PENTRU VEȘNICIE

Apusenii: nici un meleag din întinsul României nu te întâmpină cu priveliști gătite anume parcă întru neuitarea veacurilor. Mai pretutindeni te așteaptă risipa florală ce amintește despre vremuri ce refuză rigoarea acelor de ceasornic și înșiruirea cifrelor în calendar, o lume a armoniei vegetale cu multe endemisme, dar și cu animale care, prin alte părți, mai pot fi întâlnite doar în rezervații naturale sau albume. O natură încă ingenuă, dar și vechi constructori și obiceiuri ale unor oameni a căror candoare rivalizează cu inocența monumentele naturii. Cine îndrăgește adâncurile pământului, aici găsește mii și mii de peșteri; adânci și minuțios ornamentate precum sufletul moțului. Numai în Apuseni – stâlp de temelie a românismului – ornicul pământului măsoară veșnicia nu cu pașii clipelor, ci cu zbenguiala de izvoare și fermitatea crenelurilor de cetate, cu pânze de paianjen sub braț de floare și lemn descântat de gura cuțitului trasă pe cremene, cu poala toamnei adâncită de frunze incendiate și cu zvon de bucium, ca respirația de duminică a pământului. Peste tot și peste toate, umbra și privirea dreaptă a moțului. Numai aici umbra omului este totuna cu umbra crucii… Numai în această fortăreață naturală se puteau naște Horea, Cloșca și Crișan. Și Avram Iancu. Ciuruleasa – un nume ca o poezie, ca un cântec îndurerat – are câte puțin din toate acestea. Și multe alte lacrimi în plus. În tinerețele mele jurnalistice, mi-a fost dat să mă minunez, la Lupșa, în fața profesorului Pamfil Albu. Sau să dorm, într-un pătul de fân, cu zvonul Arieșului înălțat în dreptul pernei, în Târsa profesoarei Ileana Pogan. Citeste mai mult pe Presa de Turism.

Itadaki Sushi sau Japonia din Floreasca

Jumătate “uliţă” patriarhală, jumătate pârleaz de sărit în lumea de fiţe a Dorobanţilor, strada pe care se află Itadaki Sushi – discretul restaurant japonez din Floreasca – nu te lasă să bănuieşti ce surprize îţi poate oferi şi cât de uşor vei ajunge la capătul lumii, chiar după prima… îmbucătură! Hai, după a doua, că nu toate felurile de sushi sunt atât de mititele, încât să le-nfuleci dintr-o dată. E de ajuns însă un simplu sashimi de somon ori un sushi nigiri spicy de ton ca să traversezi continente şi oceane – cam tot atât de “mers”, către est sau către vest – şi să ajungi în arhipelagul nipon. Cu popasuri sensorial-gustative în… Alaska sau în California (excelent e un California tobiko, “tapetat” în icre de peşte-zburător)… sau oriunde pe planetă, după “toanele” unui sushi-fusion (să-i spunem aşa, generic), care combină tradiţia japoneză cu cea europeană, într-o manieră neaşteptată. Osaka-maki conţine parmezan (regele brânzeturilor italiene) cu ton şi icre de somon, Itadaki-maki te-mbie cu carne “blândă” de scoici Saint-Jacques, fâşii subţiri de anghilă (peştele-şarpe) şi Philadelphia Cheese ş.a.m.d. Anume am omis, din şirul de ingrediente, orezul pregătit în stil japonez, cu bob lipicios şi tare, “marinat” în oţet de… orez, şi-o seamă de alte elemente tipic japoneze precum foiţa de alge, sosul de soia şi wasabi, căci e de la sine înţeles că ele se află acolo unde le e locul… Adică pe platoul de sushi. Citeste mai mult pe Vacantierul

LA CERNĂUȚI, CU EMINESCU

“Cernăuții erau pe vremea aceea mai mult un sat decât un oraș, tăiat în două de ulița jidovească, unde se aflau bordeie de lut și de nuiele, care pe timp de ploaie năpraznică erau în primejdie să se prefacă în noroi și să fie spălate de pe fața pământului de apele Prutului.” Așa scria, în urmă cu 101 ani, istoricul și eroul Ion Grămadă, într-un text care reconstituia “Jurământul țării la 1777″. După raptul din 1774, prin care partea de nord a Moldovei avea să fie ocupată de habsburgi, curtea de la Viena, neîntrecută în perfidie, avea să organizeze, neapărat, și o festivitate ce depășea limitele celui mai ordinar circ posibil, prin care moldovenii din această parte de țară, umiliți prin nedreptatea de a fi rupți de țară, trebuiau să depună și “jurământul cel vajnic”. Ca o consimțire plină de bucurie și recunoștință… Striga din adâncul bojogilor, prin răscrucile Cernăuților, crainicul călare Calmuschi: “Se dă de știre fiecărui locuitor din ținutul Bucovinei că binevoind Măriile Lor împărătești și crăiești, prea buna și milostiva maică a noastră Maria Theresia și prea luminatul împărat și domn Iosif al II-lea,să ne ia în prea puternica Lor pază, ca supuși credincioși ai lor, trebuie pentru aceasta mâine la orele 9 dimineața să facem jurământ de credință și de supunere stăpânilor țării noastre”. Și uite așa, pe 12 octombrie 1777, circarii Vienei regizară un spectacol de pomină, prin care “tunurile bubuiră de 36 de ori după olaltă, anunțând lumii că Bucovina a trecut pe veci în stăpânirea Austriei! (…) Curgea vinul ca dintr-un izvor, iar lumea îl lua cu cofele, cu canele, cu ulcelele și cu pumnii. (…) Muzica cânta, lumea bea, juca sau se acățăra pe copaci, în vreme ce străinii, boierii din țară și clericii băteau din palme și încurajau pe “mojici” ca să-și arate iscusința.” O festivitate în stilul grohăielii austriece, grotescă și fără rușinare, care,”înveselind cu de-a sila inimile”, credeau că își asigurau și dragosteabieților bucovineni. Imperiul hermafrodit, chiar dacă nu mai există pe hărțile zilelor noastre, nu și-a pierdut nici un strop din jegul ultra-lucios al năravurilor de odinioară. Mihai Eminescu, sub spiritul căruia am trăit cele patru zile în Cernăuții adolescenții sale, se minuna, la vremea sa, că în acea noapte de 12 octombrie 1777, la mânăstirea Putna, “la miezul nopții, Buga, clopotul cel mare, a început să sune de sine, întâi încet, apoi tot mai tare și mai tare. Călugării treziți din somn se uitară în ograda mânăstirii. În fioroasa tăcere, în sunetul clopotului biserica se lumina de sine înăuntru de o lumină stranie și ne mai văzută. Călugării coborâră într-un șir treptele chiliilor, unul dechise ușa bisericii… În acea clipă clopotul tăcu și în biserică era întuneric des. Candelele pe mormântul lui Vodă se stinseră, deși avuseseră undelemn îndestul…” Citeste mai mult pe Presa de turism.

Top 3 vacante: unde evadezi din Bucuresti

Nu trebuie să-ţi iei concediu pentru a descoperi România de lângă tine. Într-o singură zi, poţi experimenta o călătorie în deltă (si nu mă refer aici la Delta Dunării), ai şansa unei lecţii de istorie şi artă pe malul unui lac de poveste sau clipe de regăsire într-un spaţiu încărcat de har. Iata un top al evadarilor din Bucuresti, intr-un weekend canicular. 1. PARCUL NATURAL COMANA sau DELTA DE LÂNGĂ ORAŞ Se află la doar 35 de kilometri de Bucureşti, pe drumul către Giurgiu şi, deşi nu veţi întâlni nici un pelican, veţi putea crede întrutotul că vă aflaţi în Deltă. Stufăriş, bălţi şi canale pe unde trece din când în când câte o luntre. Un rai pentru sute de vieţuitoare, multe dintre ele fiind protejate prin lege. Dar asta nu este tot. Parcul Natural Comana cuprinde, pe lângă balta ce musteşte de viaţă, încă două rezervaţii ştiiinţifice (create special pentru a ocroti bujorul românesc, ghimpele şi mărgăritarul) şi o mănăstire despre care se crede că ar fi fost construită pe vremea lui Vlad Ţepeş. Cu siguranţă veţi găsi măcar un loc care să vă fure sufletul. Dacă vreţi să vă bucuraţi pe deplin, porniţi la drum cu maşina pe care aţi aşezat bicicletele. După ce ajungeţi în localitatea Adunaţii Copăceni, veţi face stânga, trecând prin satele Mogoşeşti, Grădiştea şi Comana. Taxa de intrare în parc este de doar doi lei de persoană, mult prea mică pentru şansa de a face o mică incursiune pe potecile umbrite de stejarii ce numără multe sute de ani (declaraţi monument al naturii). Traseele sunt marcate, existând, de altfel câteva puncte de reper. Citeste mai mult pe Vacantierul. Ai mai multe topuri de vacanta aici si aici si aici.

Dor de mare şi de plăcinte dobrogene

Ajung pe Litoral “în interes profesional”. Ştiu că nu voi avea parte decât de plimbări nocturne pe plajă – cât să simt că am respirat aerul unui vis sărat. Marea – ca destinație de vacanță – rămâne o opțiune pentru alt anotimp. Poate… la toamnă, târziu. Sau la iarnă, când mirosul de iod şi de sare e numai bun pentru… aerosoli. Întreb un localnic, apoi un bucătar, apoi un turist cu ce aliment ar asocia vacanța estivală. “Cu braga” – îmi răspunde cel dintâi. “Cu o salată de fructe de mare”, zice şi-al doilea, gata să-mi facă o demonstrație de artă culinară. “Cu hamsii prăjite”, îi țin isonul toate neamurile turistului cu şlapii plini de nisip. Răvăşesc amintirile în căutarea unui răspuns mai… personal. Şi-mi aduc aminte de prima mea vară la mare, de casa gazdei mele din Mangalia, cu duşul improvizat în grădină cu ajutorul unui butoi plin cu apă încălzită de soare. E mult-mult de-atunci. Dar nu atât de mult încât să nu-mi amintesc de plăcinta dobrogeană făcută de tanti Chirața. Ştiu că mai am rețeta notată pe undeva… Citeste mai mult pe Vacantierul