LA CERNĂUȚI, CU EMINESCU

“Cernăuții erau pe vremea aceea mai mult un sat decât un oraș, tăiat în două de ulița jidovească, unde se aflau bordeie de lut și de nuiele, care pe timp de ploaie năpraznică erau în primejdie să se prefacă în noroi și să fie spălate de pe fața pământului de apele Prutului.” Așa scria, în urmă cu 101 ani, istoricul și eroul Ion Grămadă, într-un text care reconstituia “Jurământul țării la 1777″. După raptul din 1774, prin care partea de nord a Moldovei avea să fie ocupată de habsburgi, curtea de la Viena, neîntrecută în perfidie, avea să organizeze, neapărat, și o festivitate ce depășea limitele celui mai ordinar circ posibil, prin care moldovenii din această parte de țară, umiliți prin nedreptatea de a fi rupți de țară, trebuiau să depună și “jurământul cel vajnic”. Ca o consimțire plină de bucurie și recunoștință… Striga din adâncul bojogilor, prin răscrucile Cernăuților, crainicul călare Calmuschi: “Se dă de știre fiecărui locuitor din ținutul Bucovinei că binevoind Măriile Lor împărătești și crăiești, prea buna și milostiva maică a noastră Maria Theresia și prea luminatul împărat și domn Iosif al II-lea,să ne ia în prea puternica Lor pază, ca supuși credincioși ai lor, trebuie pentru aceasta mâine la orele 9 dimineața să facem jurământ de credință și de supunere stăpânilor țării noastre”. Și uite așa, pe 12 octombrie 1777, circarii Vienei regizară un spectacol de pomină, prin care “tunurile bubuiră de 36 de ori după olaltă, anunțând lumii că Bucovina a trecut pe veci în stăpânirea Austriei! (…) Curgea vinul ca dintr-un izvor, iar lumea îl lua cu cofele, cu canele, cu ulcelele și cu pumnii. (…) Muzica cânta, lumea bea, juca sau se acățăra pe copaci, în vreme ce străinii, boierii din țară și clericii băteau din palme și încurajau pe “mojici” ca să-și arate iscusința.” O festivitate în stilul grohăielii austriece, grotescă și fără rușinare, care,”înveselind cu de-a sila inimile”, credeau că își asigurau și dragosteabieților bucovineni. Imperiul hermafrodit, chiar dacă nu mai există pe hărțile zilelor noastre, nu și-a pierdut nici un strop din jegul ultra-lucios al năravurilor de odinioară. Mihai Eminescu, sub spiritul căruia am trăit cele patru zile în Cernăuții adolescenții sale, se minuna, la vremea sa, că în acea noapte de 12 octombrie 1777, la mânăstirea Putna, “la miezul nopții, Buga, clopotul cel mare, a început să sune de sine, întâi încet, apoi tot mai tare și mai tare. Călugării treziți din somn se uitară în ograda mânăstirii. În fioroasa tăcere, în sunetul clopotului biserica se lumina de sine înăuntru de o lumină stranie și ne mai văzută. Călugării coborâră într-un șir treptele chiliilor, unul dechise ușa bisericii… În acea clipă clopotul tăcu și în biserică era întuneric des. Candelele pe mormântul lui Vodă se stinseră, deși avuseseră undelemn îndestul…” Citeste mai mult pe Presa de turism.

Top 3 vacante: unde evadezi din Bucuresti

Nu trebuie să-ţi iei concediu pentru a descoperi România de lângă tine. Într-o singură zi, poţi experimenta o călătorie în deltă (si nu mă refer aici la Delta Dunării), ai şansa unei lecţii de istorie şi artă pe malul unui lac de poveste sau clipe de regăsire într-un spaţiu încărcat de har. Iata un top al evadarilor din Bucuresti, intr-un weekend canicular. 1. PARCUL NATURAL COMANA sau DELTA DE LÂNGĂ ORAŞ Se află la doar 35 de kilometri de Bucureşti, pe drumul către Giurgiu şi, deşi nu veţi întâlni nici un pelican, veţi putea crede întrutotul că vă aflaţi în Deltă. Stufăriş, bălţi şi canale pe unde trece din când în când câte o luntre. Un rai pentru sute de vieţuitoare, multe dintre ele fiind protejate prin lege. Dar asta nu este tot. Parcul Natural Comana cuprinde, pe lângă balta ce musteşte de viaţă, încă două rezervaţii ştiiinţifice (create special pentru a ocroti bujorul românesc, ghimpele şi mărgăritarul) şi o mănăstire despre care se crede că ar fi fost construită pe vremea lui Vlad Ţepeş. Cu siguranţă veţi găsi măcar un loc care să vă fure sufletul. Dacă vreţi să vă bucuraţi pe deplin, porniţi la drum cu maşina pe care aţi aşezat bicicletele. După ce ajungeţi în localitatea Adunaţii Copăceni, veţi face stânga, trecând prin satele Mogoşeşti, Grădiştea şi Comana. Taxa de intrare în parc este de doar doi lei de persoană, mult prea mică pentru şansa de a face o mică incursiune pe potecile umbrite de stejarii ce numără multe sute de ani (declaraţi monument al naturii). Traseele sunt marcate, existând, de altfel câteva puncte de reper. Citeste mai mult pe Vacantierul. Ai mai multe topuri de vacanta aici si aici si aici.

Dor de mare şi de plăcinte dobrogene

Ajung pe Litoral “în interes profesional”. Ştiu că nu voi avea parte decât de plimbări nocturne pe plajă – cât să simt că am respirat aerul unui vis sărat. Marea – ca destinație de vacanță – rămâne o opțiune pentru alt anotimp. Poate… la toamnă, târziu. Sau la iarnă, când mirosul de iod şi de sare e numai bun pentru… aerosoli. Întreb un localnic, apoi un bucătar, apoi un turist cu ce aliment ar asocia vacanța estivală. “Cu braga” – îmi răspunde cel dintâi. “Cu o salată de fructe de mare”, zice şi-al doilea, gata să-mi facă o demonstrație de artă culinară. “Cu hamsii prăjite”, îi țin isonul toate neamurile turistului cu şlapii plini de nisip. Răvăşesc amintirile în căutarea unui răspuns mai… personal. Şi-mi aduc aminte de prima mea vară la mare, de casa gazdei mele din Mangalia, cu duşul improvizat în grădină cu ajutorul unui butoi plin cu apă încălzită de soare. E mult-mult de-atunci. Dar nu atât de mult încât să nu-mi amintesc de plăcinta dobrogeană făcută de tanti Chirața. Ştiu că mai am rețeta notată pe undeva… Citeste mai mult pe Vacantierul

Poveştile Artemisei din Carpaţi

Una dintre cele mai îndrăgite zeiţe ale Antichităţii greceşti, una dintre cele trei frumuseţi dintre care Paris trebuia s-o aleagă pe "cea-mai-frumoasă", a fost – ală­turi de Atena şi Afrodita – Artemisa (Diana, aveau să o numească romanii), Zeiţa Vânătorii. Nu mi-aş fi închipuit s-o întâlnesc pe Artemisa chiar la Poarta Apusenilor, pe Valea Vântureţului, lângă localitatea Lungeşti, în mijlocul unei naturi sălbatice, tulburătoare, dar şi prietenoase; prietenoasă... poate şi pentru că o veghează o Artemisa de pe meleagurile noastre, o vânătoreasă, vânătoriţă, o femeie-vânător. Csilla Imola Sărmăşan are, în ciuda fragilităţii pe care o afişează, atunci când o vezi pentru prima oară, mai multe trofee cu medalie de aur la cerb carpatin, cerb lopătar şi urs carpatin.
La Poarta Apusenilor
Înainte de a asculta (citi) niscaiva poveşti vânătoreşti, să facem o panoramare o locului unde am întâlnit-o pe Csilla Imola Sărmăşan. Castelul Afroditei din Carpaţi se află la 20 km de Turda, o zonă foarte frumoasă, deşi nu foarte locuită. I se mai spune Castelul Prinţesei din Carpaţi, pentru că nu departe, la Turda, exista şi Castelul Prinţului Vânător. "În zonă nu sunt hoteluri sau pensiuni, în ciuda frumuseţii tulburătoare a naturii", ne întâmpină Csilla. "Locaţia este unică. Am vrut să construim, nu repede, ci încet şi cu artă, temeinic. N-am vrut să facem două ziduri şi un gard, ci ceva care să trăiască, un timp. Avem un parc de vânătoare de 60 ha, îngrădit, cu 40 de mistreţi, cerbi, căprioare. Chiar azi dimineaţă au coborât doi cerbi până la zidul castelului pe care-l construim pe Valea Vântureţului. Sunt obişnuiţi cu oamenii. Dacă le dăm mâncare, vin până la gard."

Vânătoarea este un sport de bărbaţi. Excepţie face faptul că în Antichitate protectorul vânătorilor nu era un zeu, ci o zeiţă. Ar părea că e greu pentru o femeie, astăzi, să vâneze cot la cot cu bărbaţii? "Dacă o fac din plăcere, nu mi se pare greu", ne spune Csilla. "Când am făcut şcoala de vânătoare şi am dat examen, soţul meu s-a mirat, pentru că nu era nici o femeie acolo. Totuşi, am dorit să devin vânător pentru că mi-a plăcut foarte mult natura. Vânătoarea nu este un sport ca să omori animalele. În general, se înţelege greşit acest lucru. La vânătoare sunt eliminate animalele bătrâne, cele bolnave, care nu mai pot supravieţui. Nu este un sport care să distrugă natura."

Vorbim de vânătoarea sportivă. "Noi vânăm mistreţ; asta îmi place cel mai mult. Dar am fost şi la cerb carpatin, la cerb lopătar. Chiar acum trei ani..." Privim spre unul dintre pereţii salonului care seamănă mult cu un interior medieval. În mijloc, tronează un trofeu; e un superb cap de cerb lopătar! Şi ne regăsim, parcă, într-o colindă, când fiul de împărat pleacă să vâneze căprioare... "La vânătoarea de cerb lopătar", reîncepe Csilla povestea ei, "am mers trei zile şi abia în a treia zi am reuşit să vedem unul. Foarte greu se împuşcă, pentru că el este foarte atent, nu poţi să te apropii de el. A fost o vânătoare foarte frumoasă, am crezut că nu o să pot să-l împuşc, dar a treia zi s-a întâmplat". Ce sentiment a avut atunci când a reuşit să împuşte trofeul? În jurul ei erau şi bărbaţi vânători, care nu reuşiseră performanţa aceea... "Atunci, în momentul acela, îţi creşte adre­nalina. După ce l-ai împuşcat, îţi tremură mâna. Nu poţi să explici ce simţi, dar este o senzaţie plăcută."
Despre trofee
La Turda, la Castelul Prinţul Vânător, în sala de protocol, am văzut un superb trofeu de urs. Un urs de medalie de aur. Punem doamnei Csilla Sărmăşan aceeaşi întrebare: "Ce simte o femeie care este stăpână pe puşca ei, atunci când se întâlneşte faţă în faţă cu fiara, cu ursul de data aceasta?". "Ursul este un animal foarte fioros şi imprevizibil, pentru că nu ştii ce are de gând să facă", spune vânătoreasa. "Acest urs (de la Prinţul Vânător, n.r.) l-am împuşcat în judeţul Braşov, lângă Codlea, acum cinci sau şase ani, a fost o experienţă unică, dar cred că n-o să mai doresc în viaţa mea să mai împuşc acest animal. Aşa s-a întâmplat, să am în palmares şi acest trofeu, dar nu voi mai merge la vânătoare de urşi". De ce? "Pentru că am avut senzaţia de milă după ce l-am împuşcat. Este un animal aşa de frumos, are nişte ochi superbi, şi nu aş mai vrea să împuşc urs niciodată. Deşi se spune că orice vânător trebuie să aibă un urs ca trofeu..."
Csilla are ca trofeu şi un cerb carpatin, împuşcat pe Vârful Budacu, la 1.800 m, în Moldova, dar acum nu-şi mai doreşte să împuşte nici cerb, nici urs: "O să mai împuşc numai mistreţ, sunt foarte mulţi, fac pagube în agricultură; cu mistreţul e altceva...". Dar lupul se vânează? "Da, însă e foarte greu de împuşcat, greu te apropii de el. Nici râs nu am putut să împuşc, nu am putut să trag, era foarte departe." O altă întrebare: cum sunt grupele de vânătoare? "Este un şef de vânătoare, care dimineţa face o şedinţă în care anunţă ce vânăm, cum trebuie încărcate armele, regulile vânătoreşti; se pleacă cu gonaci, cu câini... Este ca o plimbare prin pădure, benefică şi pentru sănătate. Şi dacă animalul vine în cătarea puştii, atunci tragi. Doar ca să-l răneşti, nu tragi, asta se învaţă şi la şcoală..."
Poveşti de... familie
Csilla Sărmăşan e legată de vânătoare şi altfel, nu numai prin glonţ; ştie ritmurile naturii, ştie cum cresc animalele, cum devin adulte, relaţiile de familie... pentru că au şi animalele familia lor: "Noi avem un ţarc de vânătoare şi acolo pot să urmăresc evoluţia lor, de mici, cum se nasc, cum îmbătrânesc. Am totuşi experienţă faţă de alţi vânători care poate văd animalele doar la vânătoare. Noi, oamenii, putem să învăţăm ceva de la felul în care animalele îşi ocrotesc puii, îşi ocrotesc bătrânii. De exemplu, când vin mistreţii la mâncare, prima dată mănâncă vierii, după aceea mănâncă scroafele şi abia apoi puii. Aceasta este regula lor. Noi le dăm întâi de mâncare copiilor, dar la animale este altceva, este important ca masculii, care asigură continuitatea speciei, să fie hrăniţi. Ca şi la lei. În ce priveşte cerbii, ei nu se apropie de mâncare până când căprioarele nu mănâncă; acolo, e o regulă a gentileţii. Cerbul este, până la urmă, «domnul munţilor»". Ascultam, în copilărie, o foarte frumoasă povestire a lui Emil Gârleanu, cu lupul care se aruncă asupra iedului, iar ciuta se aşază între lup şi puiul ei, sacrificându-se. Şi aici spiritul de sacrificiu este un model.

Soţul Csillei, Adrian Sărmăşan, este şi el vânător, interpret de muzică folk, poet, artist, dar este ca şi cerbul lopătar care îşi ocroteşte familia. O familie unită. "Sunt o norocoasă, pot să spun. Nu a fost uşor, dar a meritat sa­crificiul." Atunci când se termină vânătoarea şi se aşază la masă, el cântă o melodie, şi toată lumea cântă cu el. Folk, la vânătoare! Cine s-ar fi putut gândi? "El este foarte bun la toate, artist, în primul rând.. Eu sunt cu partea financiară, mai mult. Sunt lângă el, soţia lui şi vânătorul."
Reţete vânătoreşti
O rugăm pe Csilla să ne spună o poveste vânăto­rească. "O poveste de vânătoare? Iată una adevărată, la Vârful Budacu. Vânam un cerb. Era o ceaţă deasă, îl auzeam, îl simţeam, dar nu ne apropiam. L-am pândit patru zile. A cincea zi ne-am făcut bagajele, să ne întoarcem acasă. Dimineaţă a ieşit soarele, aşa a vrut Dumnezeu, la ora 5 am suit pe munte, la 200 m am văzut acest cerb, care era un animal foarte frumos, dar deja era bătrân şi intra în regresie. L-am împuşcat în inima piciorului. Am venit la cabană şi i-am zis soţului meu: «L-am împuşcat.» «Unde este?» «În pădure.» «Păi cum l-ai împuşcat dacă este în pădure?». El m-a dojenit. Ne-am dus cu câinii, cu paznicii, l-am recuperat. Este o poveste care are o doză de tragism. Cerbul a căzut în apă, a coborât în trei picioare, urmărit de câini. Din cauza asta am zis că n-o să mai împuşc nici cerb, nici urs..."

În familia Sărmăşan, amândoi soţii gătesc. "Eu nu sunt amatoare de carne de vânat, deşi este foarte sănătoasă, gustoasă, are multe vitamine. Soţului meu îi place foarte mult. Uneori, facem medalion de căprioară. Carnea se ţine la fezandat în baiţ de vin, oţet, morcov, ceapă, piper, un pic de coniac; după aceea, se scurge şi se pune cu legume, măsline, ciuperci, vin roşu şi se serveşte cu cartofi gratinaţi. E foarte gustoasă, seamănă cu carnea de vită şi de miel. Carnea de urs seamănă cu cea de vită bătrână. Are o anumită aromă, de vânat, aparte, un uşor gust de ciocolată amară, depinde de cum e gătită. Se potriveşte cu fructe de pădure, cu dulce, pentru că este mai seacă, cu sos de miere, cu ananas". Şi ca să înţelegem mai bine, ne şi gătesc două preparate, după care primim reţetele.

Pentru prepeliţa pe măr glazurat avem nevoie de două prepeliţe întregi (250 g fiecare), ţinute în baiţ şi apoi fierte cu legume şi condimente, 10 g sare,10 g piper măcinat, 2 frunze de dafin, 50 g de unt, vin roşu sec, 50 g miere de albine, 50 g sos brun, un măr întreg. Se trag prepeliţele cu condimente în unt, se toarnă vinul roşu, apoi se adaugă frunzele de dafin. Mărul întreg se ţine la cuptor şi se glazurează cu miere de albine. Se montează prepeliţele pe platou împreună cu mărul glazurat cu miere, peste care se toarnă sosul brun. Pentru friptura de urs cu ananas avem nevoie de 250 g carne de urs ţinută în baiţ, în prealabil, apoi fiartă cu legume, condimente, 10 g sare, 10 g piper negru măcinat, 2-3 frunze de dafin , 50 ml ulei de măsline, vin roşu sec, 50 g ananas, bucăţi de usturoi pisat, 5 g cimbru. Se trage în ulei carnea de urs până se rumeneşte, se adaugă puţină apă caldă, se stropeşte cu vinul roşu, se adaugă condimentele. Toate se dau la foc încet, amestecându-se continuu. Se montează pe platou, ornân­du-se cu ananas bucăţi şi verdeaţă.

În Jurnalul Naţional, Jurnalul de Bucătărie din 27 ianuarie 2011

De la sarmale la sushi şi înapoi la „zingo-zongo”

Anul ăsta fac Revelionul acasă. Adică undeva, într-un sat din România. Şi nu neapărat din motive de criză – că mă chemară prietenii şi de data asta să trec „pragul ţării” şi să-ntâmpin Anul cel Nou pe alte meleaguri –, dar mi s-a făcut dor de-o sarma neaoşă, de-un păhărel cu ţuică şi de-o stacană cu vin de buturugă şi, mai ales, de-un pluguşor dintr-acela de demult, să tragem brazdă adâncă în pământul ţării – că poate-aşa, de-om ara şi-om semăna şi gânduri bune, şi speranţe şi bucurii, le-om culege mari şi-mbleşugate, la anul! Că de gânduri întunecate şi zile cenuşii ne-a fost de-ajuns anul ăsta…
Cât despre sarmale, ieri m-a sunat aia mică, din Japonia, să mă întrebe cu ce-ar putea înlocui frunzele de viţă şi varza murată, că pe-acolo nu găseşte neam! Şi nici într-o foaie de alge, ca de sushi, nu se cade să învelească tocătura aromată cu condimentele primite de-acasă-n pachet! Grea întrebare mi-a pus. Şi-acu, şi de Crăciun: „Dacă n-am din ce să fac nici cârnaţi cu mămăliguţă şi murături, nici piftie din cap de porc, nici sarmale-n foi de viţă, cum le explic eu colegilor mei ce mâncăm noi de Sărbători? Ce altceva tradiţional pot să gătesc?”. De, cozonac îi e cam frică să-ncerce a plămădi… Mi-e să n-ajungă şi de Anul Nou, ca şi de Crăciun, la aceeaşi soluţie: „tradiţionala” noastră… salată de boeuf.
Pregătită după reţeta „românească”, i-a uimit până şi pe colegii ei francezi la petrecerea de Crăciun a studenţilor străini. Am rugat-o să-mi spună însă cum se pregătesc japonezii pentru a trece puntea dintre ani şi aşa am aflat că pentru ei „Oshogatsu” este una dintre cele mai importante sărbători, simbolizând reînnoirea lumii. În decembrie, niponii organizează tot felul de evenimente, numite „Bo­nenkai” sau „petreceri pentru uitat anul”, în timpul cărora se spune că sunt aruncate de pe umeri poverile şi grijile anului ce tocmai se încheie, pentru ca oamenii să intre „uşori” în anul ce vine. În noaptea de Revelion se merge la templul cel mai apropiat, pentru a asculta cele 108 bătăi ale gongului. Se crede că acestea reprezintă cele 108 păcate mari pe care le făptuieşte omul într-un an, iar sunetul gongului te eliberează, pe rând, de fiecare dintre ele.
În noaptea de Anul Nou, la templu, adulţii împart sake. A doua zi, în schimb, dis-de-dimineaţă, este rândul copiilor să primească daruri, acele „otoshidamas”, cutii frumos ornamentate înăuntrul cărora se află mici obiecte şi bani zornăitori. În „economia” aceasta a Anului Nou japonez, nu prea văd locul sarmalelor, aşa că mi-am sfătuit fiica să nu-şi mai bată capul cu căutarea frunzelor de viţă-de-vie şi să se lase mai bine în voia Sărbătorilor aşa cum se ţin ele în Japonia...
Cât despre mine, cum ziceam, fac Revelionul „acasă”, iar despre bucatele de pe masă am să vă povestesc eu după aia, că acum las totul la mâna gazdelor mele. Eu am de ales doar ce-am să mănânc după petrecere: ori o ciorbă de potroace, ca-n Ţara de Jos, ori o farfurie de „zingo-zongo” (tot o ciorbă de „dres” îi, să ştiţi!), ca-n Podişul Târnavelor. Iar în noaptea de Anul Nou, în vreme ce-oi gusta din bunătăţile ardeleneşti, am să încerc să fac un mic „troc” de reţete. Cine ştie, poate, în schimbul unei reţete de sushi, oi primi vreuna de sarmale sau caltaboşi.
Şi pentru că nu mă-ndur să vă las aşa, fără nici un „pospai” de reţete chiar înainte de Anul Nou, am să vă desluşesc totuşi secretele unui fel de mâncare foarte des întâlnit, cândva, în satele din sudul ţării, când încă se mai păstra credinţa că în noaptea dintre ani şi mai ales în ziua cea dintâi de ianuarie trebuie să mănânci un preparat din grâu, care este simbolul reînnoirii, al primăverii ce va să vină. Mai mult, în dimineaţa de 1 ianua­rie, copiii care veneau cu sorcova (pre­gătită dintr-o crenguţă de măr, pusă în apă, ca să dea floare, la Sfântul Nicolae) aduceau cu ei şi o mână de grâu, pe care o aruncau către gazde, în semn de belşug. Ei bine, grâul ăsta nu se mătura din ogradă, ci se lăsa „să-l mânce păsările ceriului”...
Dar m-am luat cu vorba şi nu v-am spus cum se fac sarmalele cu grâu. Mai întâi, grăunţele acestea se aleg de pleavă şi se pun în apă să se înmoaie. Între timp, se dă prin maşină ori se toacă mărunt cu satârul carnea de porc şi de vită. Se toacă două cepe, care se călesc într-o lingură cu untură (sau cu ulei), iar când începe a sticli se toarnă niţică apă peste ea şi se lasă să fiarbă mocnit. Când a scăzut,
se scoate şi se amestecă bine cu carnea tocată, cu grâul umflat, cu ceva afumătură (tocată şi ea foarte mărunt din cuţit), se mai pune o lingură sau două cu bulion (unii pun şi-o linguriţă cu pastă de ardei dulce), sare, piper şi nişte mărar uscat şi frecat între palme să se mărunţească (deşi eu aş prefera nişte mărar proaspăt tocat, dar reţeta e de pe vremea aceea când nu avea omul verdeaţă de 1 ianuarie).
Se învelesc sarmalele după rostul ştiut, în foi de viţă sau de varză murată. Se fac nici prea mari, dar nici prea mărunte, aşa, să fie ros de două-trei înghiţituri pentru fiecare sarma. Pe fundul oalei (de tuci) se pune o lingură cu untură sau cu ulei, se aşază ceva varză tocată şi nişte şorici tăiat fâşii, iar deasupra se pun sarmalele. Se acoperă cu frunze de varză sau de viţă, se toarnă apă cât să le acopere de două degete, se pune deasupra o farfurie de lut sau de ceramică, mai mică decât gura oalei, ca să stea direct peste sarmale, după care se dă la cuptor, la foc mic, vreo două-trei ceasuri. Sărbători fericite, dragilor!

Mici bucurii
Fără istorie şi fără cultură, gastronomia nu ar fi decât o îndeletnicire aleatorie, care ne-ar ocupa câteva ceasuri ale zilei. Fără un meniu minuţios elaborat şi pregătit pe îndelete, marile noastre sărbători nu ar fi decât reiterarea unor zile obişnuite. Fără strălucirea unui vin bun în pahare, mâncarea nu şi-ar desăvârşi gustul.
Pentru Revelionul din acest an puteţi încerca orice variantă de meniu vă place, de la unul tradiţional, cu sărmăluţe în foi de viţă, piftie de cocoş şi ciorbă de potroace, până la unul „gastronomic”, cu foie gras, stridii şi „friandises”, acele prăjiturele franţuzeşti foarte dulci, dintre care trufele de ciocolată sunt considerate a fi deliciul suprem. Orice variantă aţi alege, încercaţi, măcar pentru câteva zeci de minute, să vă reamintiţi bucuria Sărbătorilor din copilărie şi să „trageţi brazda adâncă”. Hăi, hăăăăi!!!

Undrea, luna fârtaţilor lui Moş Ignat

Odinioară, luna decembrie se mai numea şi „Undrea”. De unde să fi venit numele ăsta, nimeni nu-şi mai aduce exact aminte. Doar oamenii cei vechi mai zic că Undrea era frate cu Moş Ignat şi ca să-l răsplătească pe acesta pentru nu ştiu ce ajutor ce-i dăduse el într-o zi, a sacrificat într-o zi un godăcel şi l-a împărţit cu toţi fârtaţii lui.
În ograda casei bătrâneşti, Taica Sandu risipeşte din belşug paie de grâu... Pregăteşte locul unde Culiţă, vecinul cel meşter şi cu cuţit ascuţit, va tăia şi va tranşa porcul cel dolofănel care acu’ guiţă trist în cocina de lemn din spatele grădinii... Hmm, să fie oare adevărat că, înainte de a-l tăia, porcul se visează cu colan de mărgele sângerii în jurul gâtului? Dacă-i aşa, îmi explic de ce-i trist şi... aproape tăcut. Vecinul Culiţă a intrat deja în ogradă şi-şi scoate, tacticos, „puşca de asomat”. Ştim cu toţii, nu?, că nu se mai taie azi porcul ca pe vremuri, înfigându-i cuţitul în beregată... Nuuuu, acum se „asomează”, adică se adoarme. Pentru totdeauna. Şi abia după aceea meşterul măcelar se porneşte să-l tranşeze. Vecinul Culiţă respectă, din tot ritualul cel vechi, partea cu crucea „scrisă” cu cuţitul pe fruntea godacului. Doar nimic nu se poate face fără binecuvântare!
Are grijă să se scurgă bine tot sângele din porc, altfel, se zice, carnea se va strica repede. Apoi, cu ajutorul a doi flăcăi zdraveni, îl spală şi-l pârleşte pe toate părţile. N-a cam fost zăpadă, dar fiindcă se zice că, după ce l-ai pârlit, porcul trebuie curăţat cu zăpadă dacă vrei să rămână şoriciul moale, Maica Tincuţa, nevasta lu’ Taica Sandu, a găsit o cale: a umplut congelatorul cu pungi pentru gheaţă, pe care după aia a trecut-o prin mixer, să facă fulgi de gheaţă. „Nu mai ştiau ăi bătrâni de-aşa şmecherie!”, râde iar vecinul cel şugubăţ. După care bărbaţii aburcă animalul pe-o masă de lemn, pentru a fi tranşat.
Vecinul Culiţă pare însă să n-aibă nici un gând de tranşat. Stă cu mâinile încrucişate şi-aşteaptă. Ce? Păi, cum ce? Păhărelul de ţuică fiartă cu piper, să nu se-atingă gerul lui Ignat de oamenii atunci adunaţi în curte. Taie aparte capul, apoi îl secţionează în două, îndepărtează urechile, guşa, ceafa, mandibula şi maxilarul. Creierul – să nu uit – se pune deoparte! Separă picioarele, de la încheietura genunchiului – acestea vor fi baza piftiei. Taie porcul pe burtă, de sus în jos, îl eviscerează cu grijă şi dă maţele – rect, intestin gros, intestin subţire – stomacul şi esofagul să le cureţe gospodina. Aşază ficatul aparte, îndepărtează vezica biliară şi băşica udului. Scoate, pe rând, splina, pancreasul, rinichii, inima, plămânii, traheea. „Decupează” apoi slănina, de sub care încep să se arate bucăţile de carne macră. Tranşează, rând pe rând, muşchii dorsali, picioarele din faţă, coastele, şira spinării, picioarele din spate. Cele mai fragede bucăţi de carne ajung tot la femeile casei, să pregătească pomana porcului. Ei, bărbaţii, se mai cinstesc cu o ţuică fiartă, cu piper. De-acum, treaba lor s-a terminat. Mai au doar de mâncat bucăţile de carne prăjită în ceaun, cu un picuţ de mămăligă vârtoasă alăturea şi cu murături. Mai departe, ce mai e de făcut – cârnaţi, tobe, caltaboşi – e treaba femeilor. Ei or să mai aibă o leacă de treabă când o fi să fie pregătită afumătoarea!

„Oracolul” din ogradă
La noi în sat, vecinul Culiţă e un fel de oracol, un fel de Pythie a Ignatului. După ce despică animalul, ca să-i scoată măruntaiele cele fierbinţi şi încă palpitând de viaţa ce se stinge uşor în ele, primul lucru pe care-l aduce-n lumină este splina. Şi asta pentru că, se zice, după felul în care arată poate fi previzionată vremea şi prosperitatea anului ce va să vină. Dacă splina e subţirică, atunci va ninge puţin şi neaua nu va fi destulă ca să apere grâul din pământ de ger. Noroc că primăvara va veni devreme, dar nici ăsta nu-i semn bun de ajuns, căci va fi săracă în ploi, iar vara grâu nu va fi destul la câmpie. Dacă, dimpotrivă, splina e mărită şi îngroşată spre capăt, atunci iarna va fi grea, cu zăpezi mari, primăvara va sosi însă la timpul ei, cu ploi cât şi când se cuvine să fie, iar recoltele vor umple hambarele...
„He, he!” râde alt vecin când vede splina porcului din ăst an, nici prea subţire, dar nici groscioară şi, parcă, olecuţă cam „zurlie”, fără o formă bine definită. Vecinul Culiţă n-are însă dileme. „Iarna o să fie cum o fost tot anul ăsta, când prea caldă, când prea rece, cum zăpadă aşe şi-aşe... Şi-n hambare o să punem fiecare după cât de vrednici ne-om arăta”.

In Jurnalul de duminica din 18 decembrie 2010 (un articol semnat de Magda Cristina Ursache)

O carte despre identitatea gastronomică a României interbelice

Dictatura gastronomică. 1501 feluri de mâncare, de Constantin Bacalbaşa
Dacă plecaţi în căutarea unor elemente de identitate biografică a Bucureştiului interbelic, cel mai savuros dintre ghidurile de iniţiere culinară este Dictatura gastronomică, instaurată de memorialistul şi gazetarul Constantin Bacalbaşa (1856-1935).
Vă invităm să reînviem un oraş gastronomic „pe cale de dispariţie". Avem şansa să redescoperim împreună uzanţele, relaţiile din lăuntrul familiei regale, din lumea aristocraţiei româneşti, dar şi viaţa aventuroasă a saloanelor Bucureştiului monden.
Vor fi alături de noi: Simona Lazăr (jurnalistul şi gastronomul care a îngrijit, prefaţat şi îmbogăţit cu sute de note şi anecdote Dictatura gastronomică. 1501 feluri de mâncare), Ştefania Ciubotaru (doctor în ştiinţe istorice, autor al unui studiu amplu cu privire la viaţa cotidiană a Casei Regale) şi scriitorul Stelian Tănase (creatorul Bucureştiului „strict secret").
Întâlnirea va avea loc joi, 10 decembrie 2009, la ora 18.00, în cadrul Librăriei Cărtureşti din incinta Muzeului Ţăranului Român, şoseaua Kiseleff, nr. 3, Sector 1, Bucureşti.
Editura Cartex a intrat pe piaţa de carte în anul 2000, într-un spaţiu editorial foarte dens. A început prin a edita literatură română canonică, dar foarte curând interesul publicului a determinat extinderea spre zona traducerilor. Astăzi, cititorii se pot întâlni cu o serie de autori fundamentali şi cu cărţi esenţiale din spaţiul beletristicii româneşti şi universale apărute în Editura Cartex.
Titlurile Editurii Cartex sunt organizate în câteva serii de autor (Mircea Eliade, Marin Preda, Liviu Rebreanu, Panait Istrati etc.), subsumate unei colecţii de literatură română clasică şi contemporană, o colecţie de literatură universală, cărţi pentru copii, dicţionare de limbi străine şi o foarte de succes colecţie de cărţi practice.